România, acasă, de sărbători

Ca în fiecare an, înaintea sărbătorilor de iarnă, pe la sfârșitul lunii noiembrie, românii dau din colț în colț. Nici pandemia, nici previziunile sumbre referitoare la creșterea prețurilor la tot ce mișcă (și ce nu mișcă) nu-i pot alunga pe oameni din hipermarketuri atunci când vine vorba de căutarea soluției optime de cadou pentru cei dragi sau obligații.
La noi, tradiția spune că masa de Crăciun trebuie să fie neapărat îmbelșugată, dar alegerea darurilor este o chestiune de gust și rafinament.
Pentru cei plecați departe de țară, un obiect tradițional românesc lucrat cu multă migală și pricepere de meșterii populari este întotdeauna o bucurie. O farfurie cu modele tradiționale, un castronel sau măcar o căniță de țuică din Corund, aduc România la masă.
O față de masă albă se poate transforma în stil românesc dacă puneți pe mijlocul ei o bordură țesută cu motive transilvane.
Așezați aperitivele pe un platou cu păsări sau flori și veți călători cu sufletul în inima Ardealului, în casa bunicilor care au plecat. O icoană pe sticlă este un element de statornicie și credință românească.

Un coș cu produse tradiționale românești trebuie îmbrăcat cu un merindar superb și vă veți înveseli casa și sufletul.
Există chiar și ouă cu motive de iarnă, încondeiate în Bucovina, care se pot agăța în bradul de Crăciun.

Alături de aceste minuni, stau clopoțeii din ceramică, pictați manual cu imagini unice din lumea satului de odinioară, cu flori, păsări, cu Brașovul iubit sau zăpezile de altădată. 
Aduceți la masa voastră, de sărbători, un element cât de mic din patria mamă!

www.artizanescu.ro

categories ARTIZANESCU.RO IN PRESA | comments Comentarii (0)

Leacuri din bătrâni: levănțica

Levănțica sau Lavandula augustifolia este utilizată ca plantă medicinală din cele mai vechi timpuri.
Știți cum arată, nu?
Levănțica este un arbust care ajunge la înălțimea de un metru și jumătate. Florile sunt mici și au o nuanță de culoare violet-deschis. Tulpina lor este lemnoasă, scurtă și acoperită cu perișori scurți de culoare gri.
Lavanda este un gen de plante din familia Lamiaceae, native din regiunea mediteraneană până în Africa tropicală și până în regiunile sud-estice ale Indiei. Genul include circa 40 (până la 60) de specii de plante anuale, plante ierboase, arbuști. Zonele native se întind de la Insulele Canare, nordul și estul Africii, sudul Europei și Mediterana, Arabia și India. Deoarece formele cultivate sunt plantate în grădini din toată lumea, sunt uneori găsite și în sălbăticie, departe de mediul natural. Denumirea de lavandă este folosită uneori pentru a desemna parfumul extras din levănțică.
Ce ne oferă? De toate. Numai noi să știm cum să ne bucurăm de calitățile acestei minunate plante.
Se folosesc florile, care conțin ca principal ingredient activ uleiul de volatil cu un miros foarte plăcut. Dacă nu știați, dar sunt convinsă că da, uleiul volatil are un efect liniștitor asupra sistemului nervos central.
Calități? O sumedenie! Taninii care se găsesc în plantă luptă împotriva diareei. Levănțica este recomandată și pentru stimularea bilei.
Ceaiul de levănțică se poate bea ca tranchilizant în cazuri de nervozitate, anxietate și tulburări de somn. Levănțica mai este recomandată ca anticonvulsivă sau cură diuretică. Masajul cu ulei de levănțică calmează durerile reumatice. Dormitul pe flori de levănțică vindecă tulburările de somn și induce un somn plăcut și revigorant.
Cum facem ceaiul?
Turnați o cană de apă fiartă peste două lingurițe de flori de levănțică. Lăsați la infuzat 5-10 minute, apoi strecurați. Îndulciți cu miere și beți două căni. Sau una. Vezi dormi mai liniștit.
DFM
(sursa: Dicționarul Dumont de remedii naturiste, editura Allfa, 2008).

categories Natură | comments Comentarii (0)

Cum mâncau strămoșii noștri

Cât mănâncă, țăranul dorește să fie și să aibă liniște. „Lasă-mă să-mi ticnească mâncarea!”, ”Nu mă face să înghit cu noduri!”, etc, arată dorința lui să fie lăsat în pace cât mănâncă.
Iarna, țăranul român mănâncă bine de două ori pe zi, între 9 și 10 dimineața și înainte de-a amurgi. Copiii (plozii, băieții și fetele) mănâncă atuci când flămânzesc și li se dă ce este, mănâncă ce apucă.
Vara, pe vremea lucrului, soroacele de mâncare sunt: dimineața, la prânz ori prânzișor, cam între 8 și 9 a.m, la prânzul cel mare, între 12.30 și 14, pe la toacă, când se hodinesc muncitorii și mănâncă ce-a rămas de la prânzul cel mare, și masa de seară, care se dă după ce se întorc muncitorii de la lucru, pe amurgitele.
Când e la drum, pe jos ori cu carul, prânzurile sunt cam la fel. Dacă lipsește mai multe zile, țăranul își ia după el, într-un sac, pită, mălai, sare, un ceaunaș, un ștergar curat și „udătură” (brânză, slănină, măsline, usturoi, ceapă, pește sărat, etc).
La vremea prânzului, poposește, dă de mâncare boilor sau cailor, și, într-o parte a carului, întocmește o vatră, unde face focul, pune apa la fier și, în vreme ce boii mănâncă, își pregătește și el masa. Mămăligă cu brânză, slănină, ceapă sau usturoi. Ce poate fi mai bun? Ospătează, apoi face trei cruci mari și îi mulțumește lui Dumnezeu.
Mâncarea la câmp o îmbucă pe jos. Acasă se pune la masă. Mai toate mesele sătenilor sunt rotunde, cu trei picioare, în jurul cărora încap mai mulți. În odaia cea curată are și masa cu patru picioare, acoperită mereu cu o față de masă.
Mâncarea la câmp se duce astfel: mămăliga, mălaiul ori pâinea, brânza, măslinele, ceapa, usturoiul, etc, se pun într-un ștergar curat, apoi într-o desagă. Tot acolo au loc și lingurile, cuțitul, străchinile (din lut), sarea, piperul. „Udătura” se cară în oale care se leagă la guri cu o ață numită „căpăstru de oale”, pentru a putea fi purtate mai ușor la drum.
Cu demâncarea se duce îndeobște femeia (gospodina), iar dacă are fete mari, le trimite pe ele, de-a fala și pentru deprindere. Dacă la muncă sunt și femei sau fete, demâncarea se trimite prin băieții mărișori.
Ajungând la ogor, la locul de muncă, gospodina alege un loc potrivit, bun de odihnă. Acolo, femeie așterne masa, pe jos, pe un ștergar curat, pune atâtea linguri câți lucrători sunt, taie mămăliga felii, pune strachina la mijloc, toarnă în ea demâncarea, și poftește mesenii la ospăț.
Oamenii se descoperă pe cap, se spală pe mâini, își fac semnul crucii spre răsărit și se pun la masă. Unii gospodari beau, înainte, un păhărel de răchie sau țuică, să meargă mai bine mâncarea.
Când se scoală de la masă, unul dintre țărani zice: „Mulțumescu-ți, ție, Doamne, și de pâne și de sare, și de darul sfinției Tale!”. Unii mai spun și „Bogdaproste”, dacă s-au săturat și le-au plăcut bucatele.
Țăranul, când mănâncă, nu bea nici apă nici vin. El bea doar apă, atunci când îi e sete. După ce se ridică de la masă, bea câteva gâturi de apă. Firimituri, la masa țăranului, nu se văd. De se fac, se strâng și se mănâncă. Pe jos nu se dau și, de cad, se iau, căci e păcat să calci pâinea în picioare.
Țăranul n-are furculiță. El mânâncă cu mâna și cu lingura, cum a apucat din moși-strămoși. Din aceeași strachină mănâncă și bătrânii, și copiii, și stăpânul, și sluga. La aceeași masă stau cu toții. Măsuța rotundă, cu trei picioare, la care au mâncat mulți dintre cărturarii de seamă de azi, și la care a mâncat și culegătorul acestor cunoștinți populare. – Mihai Lupescu
Mihai Lupescu, s-a născut la 1 august, 1861, în satul Spătărești, la 4 km de Fălticeni, și a fost un strălucit dascăl folclorist, un iubitor pasionat și culegător al folclorului și tradițiilor românești, prototipul învățătorului care consideră că este datoria sa să adune cu grijă și să pună la păstrare nestematele creației noastre populare. (Maria Rafailă)
Sursa: Din bucătăria țăranului român- editura PAIDEIA, 2000, Colecția Științe sociale, Restitutio

categories Bucataria Artizanescu | comments Comentarii (0)

Numai tu, mamă

Numai tu, mamă, născătoare de trup

Poți să știi taina care m-așteaptă

Pragul acela ca o gură de lup

Și steaua mea cutezătoare și dreaptă.

 

numai tu, mamă, care visezi

umerii mei sângerând în oglinzi

patria mea ca un țipăt de iezi

n-ai să te lepezi și n-ai să mă vinzi.

 

numai tu, mamă, care-ai știut

ce fulger va veni să mă soarbă

spune-le că pe-aici a trecut

o pasăre uriașă și oarbă. – Alexandru Grigore-

Poetul Alexandru Grigore a absolvit liceul in 1957, la Pitesti, iar Facultatea de filologie in 1965, la Universitatea din Bucuresti. Si-a facut debutul in presa la 14 septembrie 1968, in revista „Luceafarul”. A colaborat la mai toate publicatiile culturale ale vremii: „Viata romaneasca”, „Luceafarul”, „Romania literara” etc. A tradus din literatura rusa si sovietica poeme de Evtusenko, Majakovski, Block. Au scris despre el: Laurentiu Ulici, Dan Laurentiu, Horia Badescu, Al. Condeescu, Mircea Scarlat, Lucia Fenesan s.a.

A murit la 30 iunie 1981, in Bucuresti.

Volume publicate:
„Tagade” (1970),
„Ceremoniile” (1978)
„La marginea imparatiei” (1984, postum).

„Moartea unui poet

Un rebel incorigibil. O minte ascutita si un simt poetic deosebit, dublate de o cultura de invidiat. Cand l-am cunoscut, in 1978, tocmai isi finisa volumul care avea sa apara in acelasi an. Era in clinciuri mari cu cenzura editurii Cartea Romaneasca.„Uite, batrane, chestia asta li se pare subversiva. Mi-au masacrat poemul!”, imi spunea cu o revolta imensa pe fata. Era incrancenat si lupta pentru fiecare cuvant. Nu cu mult timp in urma fusese dat afara de la „Viata romaneasca” si „parasutat” la Biblioteca Centrala de Stat, unde trebuia sa-si faca penitenta. Conducerea de pe vremea aceea a bibliotecii a simtit nevoia perversa sa pluseze, sa-i dea un spor de sanctiune, asa ca l-a trimis la RNC (Rezerva Nationala de Carte). Acolo am impartit cu el nu numai biroul, ci si izbucnirile isterice ale sefului de serviciu, fost profesor la „academia” Securitatii de la Baneasa. RNC-ul era considerat „ocna”, batalionul disciplinar al bibliotecii. In ultimii ani de viata conflictele lui cu autoritatile se repetau aproape saptamanal. Nimic din ceea ce facea sau spunea nu era pe placul organelor. Orice cuvant al lui era interpretat drept un afront adus regimului. Pentru asta fusese dat si afara din presa. Cazuse in alcoolism. Tot atunci l-a lasat si sotia, Ioana. Mai rau de atat nu se putea. 

Nimeni nu avea sa banuiasca sfarsitul tragic pe care i-l pregatea destinul. Ultimele evenimente din viata lui s-au succedat cu repeziciune. Murise unul dintre cei mai apropiati prieteni ai lui, Stefan. Cei doi fusesera mai buni ca fratii. In biserica, la capataiul lui Stefan, Alexandru s-a simtit dintr-o data rau. A dus mana la inima si s-a prabusit peste sicriul celuilalt. Agitatie, strigate si apoi liniste. O liniste de moarte. Poetul murise. Scurt, fara preaviz. Pentru el, lumea aceasta incetase sa mai existe. O moarte romantica, pentru care l-ar invidia orice poet. (Marius Dobrescu)”

Text preluat de pe site-ul Poezie.ro

categories Oameni | comments Comentarii (0)

Obiceiuri strămoșești, de Florii

Salcia este și  copac, dar și tufă mică. Mâțișorii se sfințesc cu agheazmă, la biserică, în ziua de Florii și se oferă credincioșilor. Există un mit care spune că „Floriile erau o sfântă care se numea Floarea. Ea bătea iarna cu mâțișorii de salcie, ca să plece, înainte de Sf. Gheorghe. De aceea, mâțișorii se silesc să înflorească repede.”

(Bagiurea- în Moldova)

În Cuciur Mare, fetele și femeile se gătesc, în ziua de Florii, la biserică, ca la nuntă, căci se spune că, „în acea zi, Maica Domnului a dus mâțișoare la biserică; pe când de Paști nu se găsesc, că atunci a fost Domnul Christos mort.”

Când se vine în ziua de Florii acasă cu mâțișoare, bați pe cine găsești în casă, și zici: „Nu te bat eu, dar te bat mâțișoarele, că de azi într-o săptămână îs Paștile și să nu ai junghi peste an.” (zicere ruteană)- Bucovina-

Când vine bărbatul de la biserică, cu salcia, o bate pe femeie pe spate și zice: Să trăiești, la mulți ani! Apoi bate și copiii. (Broscăuți)

Mâțișorii pe care-i primești la biserică să-i numeri, și dacă-s cu soț vei vei căsători peste an. Dacă vor fi fără soț, unul dintre parteneri va muri. (Botoșani)

Cu mâțișorii de la Florii să bați vaca, să alungi bolile. Când vii de la biserică, să înghiți trei mâțișoare, ca să nu ai friguri peste an. Dacă nu-i casa îngrijită, să nu aduci mâțișoarele-n casă, că-i păcat. Să le pui afară, la streașină.

În Ropcea, mâțișorii de la Florii se țin în fereastră, căci apără casa de fulger. Mâțișoarele luate de la biserică, de Florii, ne apără de diavol. (Broscăuți)

Sursa: „Datinele și credințele poporului român”, colecția Mythos- autor Elena Niculiță Voronca

Editura Saeculum, 1998

categories Lumina Credinței | comments Comentarii (0)