Iepurașul de Paști, simbolul purității și al fertilității

De ce vine iepurașul de Paști, dragii meii? Sunt multe povești și legende vechi transmise pe cale orală sau scrise. Într-una din ele, se spune că Eostre, zeița primăverii a găsit, într-o iarnă, o pasăre rănită. Ca să o salveze de la moarte, a preschimbat-o într-un iepuraș. Deși nu era pasăre, iepurașul a început să facă ouă.

Iepurele alb este văzut ca un simbol al purității și fertilității, datorită capacității sale de a se reproduce. În mod similar, în tradițiile scandinave, le era simbolul zeiței mamă.
Legenda iepurașului de Paște mai este legată și de povestea tristă a unei femei sărmane, care nu putea să le cumpere dulciuri copiilor ei.

Într-o seară, în timp ce-și frământa mâinile ca să găsească o soluție, i-a venit ideea să picteze niște ouă obișnuite, de găină, și să le ascundă în grădină. S-a gândit că a doua zi, copilașii ei vor găsi darurile și se vor înveseli. Dimineață, copiii au zărit un iepuraș prin grădină și au fost convinși că el a adus ouăle. Tare s-au mai bucurat!

De atunci, în fiecare an, copiii fac un cuib din frunze, mușchi sau iarbă în grădină, sperând că iepurele de Paște îl va umple cu ouă peste noapte.
Pentru creștinii medievali iepurele reprezenta un semn rău. Ei credeau că vrăjitoarele se transformă în iepuri de câmp, ca să le ia laptele vacilor lăsate să pască pe miriști.
Bunică-mea, Ioana, mi-a povestit demut, tare demult, eram mică, o legendă despre un iepuraș care a vrut să-l cunoască pe Iisus. Pe vremeea aceea, iepurii erau cu toții gri sau maronii. Niciunul nu era alb. A întrebat toate animalele unde-l poate găsit pe Iisus, dar nimeni nu i-a putut spune
Doar bufnița, care era înțeleaptă, i-a zis:
-Iepurașule! Fiul lui Dumnezeu se află în grădina Ghetsimani, dar cum ajungi tu acolo? Ești un biet iepure. E o cale lungă.
Iepurașul nu s-a descurajat, și a pornit să-l caute pe Iisus. A țopăit, a țopăit, și, în cele din urmă, a ajuns la grădina Ghetsimani. A așteptat răbdădor timp de trei zile și trei nopți, până când, în dimineața zilei de Paști, Iisus s-a întors în grădină.
Iepurașul nu-și mai încăpea în piele de bucurie. S-a apropiat și i-a sărutat piciorul unde erau rănile făcute de cuie. Mântuitorul l-a mângâiat și, în clipa aceea, blana animalului s-a făcut albă ca lumina.
Dana Fodor Mateescu

categories Reportaje | comments Comentarii (0)

Pomul de Crăciun a pătruns în România în secolul al XIX-lea.

Pomul de Crăciun este bradul împodobit, substitut al Zeului adorat în ipostază fitomorfă (are formă de plantă), care moare și renaște la sfârșit de an, în preajma solstițiului de iarnă, sinonim cu Butucul de Crăciun. Împodobirea bradului și așteptarea Moșului, numit în sud-estul Europei, Crăciun, care vine încărcat cu daruri, este un obicei occidental, care a pătruns de la oraș la sat, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Pomul de Crăciun s-a suprapus peste obiceiul mai vechi al incinerării butucului (zeul mort) în noaptea de Crăciun. Bradul împodobit are aceeași funcție rituală cu masca zoomorfă a cetelor de feciori (Turca, Capra, Cerbul, Brezaia) care, după ce a fost gătită, jucată și admirată, este ucisă simbolic, obicei numit Moartea Turcii, Îngropatul Crăciunului, Jupuitul Turcii, pentru a renaște imediat, împreună cu timpul, la Anul Nou.

Sursa Ion Ghinoiu, Mică enciclopedie de tradiții românești, pagina 236. (Editura Agora)

 

categories Paranormalul in traditia romaneasca | comments Comentarii (0)

Sfântul Ștefan, primul martir creștin

Sfântul Ștefan diaconul este sărbătorit de creștinii romano-catolici, anglicani, reformați, evanghelici și unitarieni pe 26 decembrie, iar de cei ortodocși și greco-catolici pe 27 decembrie.

Sfântul Ștefan (din greacă Στέφανος, Stephanos, în traducere înseamnă „încununat”; n. 1 d.Hr., Grecia – d. 36 d.Hr., Ierusalim, Israel) a fost, conform Faptelor Apostolilor, un diacon iudeu (evreu) din Ierusalim, considerat drept primul mucenic sau martir creștin condamnat la moarte de autorități.


Potrivit Noului Testament, Sfântul Ștefan a fost unul dintre cei șapte bărbați ”plini de Duh Sfânt și de înțelepciune”, aleși de către apostoli pentru a îndeplini calitatea de diaconi. Ștefan a fost unul din ucenicii lui Isus din Nazaret, care îl urmau pretutindeni și care au asistat direct la faptele sale. Fiind ales să îi conducă pe diaconi, precum și datorită credinței sale profunde și puterii sale de a săvârși minuni și semne, Sfântul Ștefan a fost numit și arhidiacon.
Întrucât, în Biserica primară, rolul diaconului era unul mult mai important decât în zilele noastre, Sfântul Ștefan a intrat rapid în atenția fariseilor, care erau nemulțumiți de faptul că el predica public învățăturile lui Isus din Nazaret. La scurtă vreme după începerea misiunii sale de diacon, el a fost adus în fața Sinedriului, pentru a fi acuzat de blasfemie contra lui Moise și a lui Dumnezeu. Întrebat de același Caiafa care îl judecase pe Iisus cum răspunde acuzării, Sfântul Ștefan a ținut o lungă cuvântare, acuzându-i, la rândul său, pe cei ce îi doreau pieirea:
„Cum au fost părinții voștri așa sunteți și voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinții voștri? Și au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători și ucigași v-ați făcut voi acum. Voi care ați primit Legea întru rânduieli de la îngeri și n-ați păzit-o!” (Faptele Apostolilor VII, 51-53).
Sfântul Ștefan a fost găsit vinovat de blasfemie și condamnat la moarte prin lapidare (ucidere cu pietre). După pronunțarea sentinței, conform Noului Testament, el a avut o teofanie, spunând: „Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”.
El a fost dus în afara cetății, unde a fost ucis cu pietre, devenind primul martir – primul ucis pentru că mărturisise credința în Iisus. Urmând exemplul acestuia, în clipa morții el cere iertare pentru cei ce îl ucid.
Mormântul Sfântului Ștefan a fost descoperit în anul 415. Din anul 560 osemintele sale s-ar afla împreună cu osemintele arhidiaconului roman Laurențiu (d. 258) în cripta bisericii „San Lorenzo fuori le Mura” din Roma. (sursa wikipedia) Foto preluare internet

categories Fără categorie | comments Comentarii (0)

Busuiocul, planta care aduce fericirea

La noi în țară, busuiocul este asociat cu dragostea și cu fertilitatea, iar din acest motiv este des folosit în ritualuri de către fetele nemăritate. Acestea îl poartă la brâu, în cosițe sau în sân, iar înainte de culcare pun crenguța de busuioc sub pernă pentru a-și visa alesul.

Busuiocul este o plantă minunată, cu multe proprietăți de excepție, și este utilizată atât ca decor, dar și ca medicament pentru multe afecțiuni. Este un antiseptic intestinal, stimulează digestia grație uleiului volatil, calmează colicile, crește secreția de lapte la femeile care alăptează, combate grețurile și vărăsturile, aduce liniște sufletească. este folosit și la unele mâncăruri sosuri, busuiocul dând o aromă aparte. Frunzele proaspete, de exemplu, sunt utilizate în salate, fripturi, legume, carne, oţeturi aromatice, paste şi peşte. Se recomandă să fie adăugat la final, deoarece procesul de fierbere sau prăjire îi atenuează aroma. Se poate folosi şi uscat, deşi gustul nu mai este la fel.

Busuiocul este și un bun antiinflamator intern și extern, scade febra, este ușor diuretic, energizant și un bun expectorant. Este antiseptic, sedativ, antimigrenos, spasmolitic și carminativ. E o comoară de plantă, așa cum v-am mai spus!

Indienii îl cultivă de mii de ani pentru proprietățile lui. Ei spun că o casă fără busuioc este una fără noroc. Considerat reîncarenarea Zeiței Bunăstării și  Fericirii, busuiocul este supranumit „inegalabilul” și, anual îi este dedicat un festival. Calitățile lui nemaipomentite (tonifiant al sistemului nervos, calman, ușor tranchilizant) i-au determinat pe indieni, dar și pe arabi, persani sau pe europeni să-l considere o plantă care aduce fericirea. Ea liniștește somnul, ajută în depresii și anxietăți.

Ceaiul de busuioc (infuzie): Pune două lingurițe de plantă uscată (se poate și verde) peste 200 ml de apă clocotită. Lasă cana aoperită vreo 15 minute, strecoară șu bea ceaiul ăsta de două ori pe zi, călduț. Ameliorează  nervozitatea, insomnia, angina pectorală, colicile intestinale, colitele, balonările. Febra, gripa și bronșitele se tratează tot cu infuzie de busuioc. Beți două ceaiuri călduțe pe zi, cu înghițituri mici, nu dintr-o dată, după mesele principaleși obligatoriu un ceai seara, la culcare.

Cataplasme: Frunzele proaspete, zdrobite, se aplică direct pe locul afectat. Tratează rănile deschise, ulcerațiile cronice, leziunile infectate, înțepăturile de insecte (previne infecția). În cazul durerilor de cap, puneți-vă pe frunte o compresă cu frunze zdrobite.

Busuiocul este foarte bun în salatele mediteraneene, paste, legume, pus la pește, pui și la carnea de vită. Busuiocul este folosit și în afara bucătăriei europene: diferitele soiuri de busuioc thailandez sunt utilizate în multe preparate din Asia de Sud-Est, cum ar fi curry și supă iute acrișoară.

Contraindicații: Nu este recomandat copiilor sub trei ani și femeilor însărcinate, pentru că provoacă vărsături (și contracții). Nu este indicat ca tratament pe termen lung. Cei care știu că au sensibilități alergice trebuie să evite busuiocul. 

Se spune despre busuioc că este o planta sacră, el fiind prezent în foarte multe legende, mituri, superstiții, și în tradiția românească. Una dintre legende, busuiocul are legătură cu Crucea lui Hristos. Imediat ce a fost coborât Mântuitorul, Crucea a căzut și ea. După o vreme, a fost acoperită de pământ. Sfânta Împărăteasă Elena, în drumul ei de căutare a Sfintei Cruci, a simțit un miros extrem de plăcut în adierea vântului. Elena s-a luat după acest miros și așa a descoperit busuiocul, planta care crescuse în locul unde a căzut Crucea Lui Iisus. Din acest motiv, românii pun planta sfințită la cruce și la icoane.

La români, busuiocul a fost considerat dintotdeauna o plantă cu proprietăți speciale, iar tradiția de a-l pune sub pernă este una destul de veche pentru noi. Denumirea de busuioc vine de la basileus, cuvântul din limba latină care înseamnă rege, iar în trecut, această plantă biblică a fost asociată cu o serie de ritualuri magice.

Fetele tinere, nemăritate,  după ce-l sfințesc la preot, în ajunul marilor sărbători, îl poartă la brâu, în cosițe, în sân, iar înainte de culcare pun crenguța de busuioc sub pernă ca să-și viseze ursitul. Feciorii pun busuioc la pălării ori căciuli, gândind, conform tradițiilor populare, că vor fi feriți de cele rele. Nu în ultimul rând, se spune că dacă vom pune o crenguță de busuioc în portofel, vom avea noroc la bani.

Text și foto Artizanescu.ro 

 

 

categories Natură | comments Comentarii (0)

Leacuri din bătrâni: planta inimii, Păducelul

Păducelul este un arbust spinos care crește între doi și șase metri înălțime, pe la marginea pădurilor și în crânguri, cu flori albe și fructe roșii ce au un miros caracteristic și un gust amărui. Din ele se obțin extracte care sunt folosite în primul rând, la ameliorarea tulburărilor legate de problemele cardiace cu substrat nervos. În unele locuri din țară i se mai spun e Gherghin sau Mărăcine-alb.
Păducelul este răspândit în Europa Centrală, dar poate fi întâlnit și în Asia de Sud-Vest până în Afganistan.
În medicină se folosec florile- Flores Crataegi, florile împreună cu frunzele- Flores Crataegi cum folium și fructele- Fructus Crataegi.
Toate părțile plantei conțin principii active de natură flavonică, colină, acetilcolină, trimetilamină, acid cafeic, ulei volatil, etc, cu acțiune sedativ-cardiacă, asemănătoare valerianei. Fructele conțin vitaminele C, B, acizi citric și tartric.


Flavonoidele sunt antioxidanti puternici care scad eficient inflamația și stimulează imunitatea.
Ceaiul din flori sau fructe se prepară prin infuzie și este utilizat în:
Tulburări de ritm cardiac, tahicardie paroxistică, extrasistole, tulburări cardiace de origine nervoasă.
Eretism cardiac, insuficiență cardiacă, angină pectorală stadiile I si II, algii precordiale, tahicardie.
Florile sau fructele de păducel asociate cu valeriana, vâscul și talpa-gâștei își potențează efectul medicinal.
Ceaiul de păducel este adjuvant în afecțiuni cardiace cu substrat nervos, ateroscleroză, cardiopatie ischemică, aritmii, hipertensiune arterială.
Acțiuni: cardiotonic (efect inotrop pozitiv), coronarodilatator moderat (crește fluxul sanguin la nivelul arterelor coronare).
Datorită proprietatilor sale cardio-protectoare, paducelul a fost denumit în mod popular „planta inimii”.
Ceaiul din flori sau fructe se prepară în felul următor: o linguriță de flori sau fructe se opărește cu 250 ml. apă clocotită. După 15 minure, ceaiul se strecoară, se îndulcește (cu miere, zahăr) și se bea în cursul unei zile.

DFM –

Sursa Plantele medicinale în apărarea sănătății– farmacist Corneliu Constantinescu

categories Natură | comments Comentarii (0)