Acasă la ceramiștii din Horezu


Vizualizari: 3.822

OLARI LA DRUMUL MARE

Multitudinea festivalurilor și târgurilor meșterilor populari organizate în ultimii ani în România a reaprins în mediul rural, și nu numai, dragostea pentru tradițiile strămoșești. În lipsa unor alte surse de venit, cum ar fi cele din agricultură sau creșterea animalelor, mulți s-au apucat să confecționeze obiecte de artizant, numai bune de vândut în preajma marilor sărbători creștine ori la zilele orașelor.

Încă de la primele ore ale dimineții, la intrarea în Horezu, cele câteva chioșcuri de lemn, aliniate de-o parte și de alta a șoselei, își deschid obloanele. Cum ajungi în centru, dinspre Râmnicu Vâlcea, pe partea dreaptă, înspre zonele deluroase din apropiere, se face celebra stradă a olarilor. Din loc în loc, cale de 2,5 kilometri, și pe stânga și pe dreapta, te întâmpină casele artiștilor în lut, ornate cu farfurii, străchini și ulcioare pictate cu migală. Cei mai mulți dintre ei au agendele pline pe tot parcursul anului, trebuie să participe la târgurile de la muzeele satului sau țăranului român, la zilele Iașului, Târgoviștei, Brașovului, Râșnovului. De-a lungul timpului, între vecini a apărut o veritabilă concurență, ca să nu spunem mai mult – cine să meargă la mai multe târguri, cine să vândă mai mult, care să fie mai căutat și apreciat, în special de străini. Notorietatea se câștigă greu, iar oamenii nu fac economie de imaginație și mijloace, atunci când vor să-și promoveze marfa. Unii și-au făcut pagini pe net, conturi în rețelele de socializare și pe messenger, alții se axează mai mult pe desenele, cât mai elaborate sau pe vadul creat de strămoșii lor. Cei tineri sunt receptivi la noile cuceriri tehnologice: cu o mână frământă lutul și cu cealaltă vorbesc la mobilul android. De bază rămâne însă tot munca. 

„Nu pot trăi fără să pictez!”

În casa familiei Bâscu, oamenii, de la mic la mare, trudesc zilnic pe tărâmul artei populare. În timp ce Mihai, capul familiei, se ocupă de confecționatul brut al obiectelor de lut, Mihaela, consoarta lui, pictează farfuriile, cănile, vasele, blidele și ulcioarele. „La început mi-era așa de greu, cu pictatul, amestecam culorile, mă mânjeam toată, zice ea, veselă ca o vrăbiuță. Acum cred că n-aș putea să trăiesc fără să pictez farfurii.” Cei mici se ocupă de transporul lor la cuptorul de ars ceramica, unde bunicilor le revine această sarcină. Nimeni nu stă degeaba. Mai sunt de hrănit animalele, de îngrijit grădina de zarzavaruri, de cules fructele. Treabă cât cuprinde. Când va fi mare, Cosmina, mezina familiei, care are doar 10 ani, visează să devină primar al localității. De ce? „Vreau să fie bine și frumos la noi în Horezu, explică fata, serioasă și cu un elan revoluționar în priviri, de juri că-i în campanie electorală. Și mai vreau să rezolv problema alunecărilor de teren. Noi am avut aici o casă, când eram nițel mai mică și s-a fărâmat toată. Trenuie să fie o soluție să n-o mai ia casele la vale…!” Între timp, viața acestor oameni decurge simplu, iar pregătitul formelor de lut și desenatul lor nu s-a schimbat de 2 mii de ani. Un element de stabilitate la care se raportează întreaga comunitate, un reper imposibil de aflat pentru orășeni.

Icoane și farfurii tradiționale românești pictate de chinezi

În vreme ce meșteșugarii autentici sunt încă conectați la izvoadele străbune și veghează la păstrarea nealterată a valorilor românești, cei care pășesc abia acum pe drumul artei populare aduc tot soiul de „îmbunătățiri” și inovează modelele tradiționale. Ieșite din mâinile făurarilor, unele obiecte semănă cu cele făcute de artiștii consacrați, cu studii serioase în domeniul artelor plastice, altele cad în categoria kitsch-urilor. Pe tarabele comercianților de artizanat se dă zilnic o bătălie mută între elementele împrumutate din alte culturi și cele ale noastre. Piticii nemțești de grădină se uită cu trufie la ouăle încondeiate bucovinene, în timp ce statueta burtosului Budha, concurează linia mlădioasă a vaselor și ulcioarelor oltenești. Producătorii își adaptează stilul cerințelor pieții, care nu întotdeauna este favorabilă tradiției mioritice. Pe de altă parte, chiar și asiaticii stabiliți în România au intuit o oportunitate în folclorul românesc. Și nu de azi, de ieri. Există chinezi care lucrează ștergare și șervete românești sau pictează farfurii din lut ars și chiar icoane pe sticlă sau pe lemn. Mai scapă ei uneori pensula și ochii sfinților apar ușor subiați și cam oblici, dar nu-i o tragedie. Se vând și așa, că-s mai ieftine icoanele lor. (Razvan Mateescu – articol aparut in ziarul Puterea)

Comments

comments

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasa un raspuns