Călușul – un dans terapeutic milenar

Jocul Călușarilor, cunoscut pentru performanțele sale și iubit pretutindeni în România, a fost, până în perioadele începutului de secol XX, un dans terapeutic. Meritele lui au fost ilustrate în Descriptio Moldavie de către domnitorul Dimitrie Cantemir. Muzica sincopată a acompaniamentului, efectele „magice” ale plantelor sfinte, folosite ca și forță psihomorală și fizică a dansatorilor respectivi ai Călușului, au contribuit la efectele pozitive atribuite vindecărilor sau ameliorării unor stări patologice, neurologice sau astenizante, la fete tinere, la copii și chiar la bătrâni.

Oamenii sunt cuprinşi de o forţă tainică

Căluşul este un obicei păgân ce datează de milenii în teritoriile locuite de români. Tainele lui, caracterul războinic al dansului, abundenţa actelor virile, legarea şi îngroparea la tumuli funerari precum şi executarea jocului, numai la lumina soarelui, plasează acest obicei în complexul cultural indo-european. Căluşul milenar supravieţuieşte şi astăzi, chiar dacă, uneori, este invadat de kitsch. Comunele unde această tradiţie se păstrează aproape nealterată de mii de ani sunt: Osica, Vâlcele, Izvoarele, Radomireşti, Drăgăneşti, Dobrun, Optaşi, Curţişoara şi Greci, din Judeţul Olt. Dincolo de orice rău, în cele două săptămâni, cât se joacă acest Căluş magic, oamenii se simt, inexplicabil, cuprinşi de o tainică forţă. Comportamentul moral al călușarilor, deprins sub jurământ, a întărit încrederea țărănimii și stima cu care erau așteptați în perioada solstițiului de vară, în jur de 20 iunie. Data corespundea cu momentul biologic în care corpul are nevoie de refacere, la sfârșitul primăverii.

https://www.youtube.com/watch?v=MLM4Vo5Yq2s

Mutul, cel mai important personaj

În Epoca Bronzului şi în Epoca Fierului, când comunităţile ce trăiau pe aceste meleaguri se ocupau, în principal, cu creşterea animalelor, era venerată o divinitate cabalină. Dansul căluşarilor, atestat în nordul şi sudul Dunării numai la români, aromâni şi meglenoromâni, are la origini un străvechi dans solar, războinic. La vechii indieni se obişnuia sacrificarea unui cal. El era ales şi supus unor ritualuri de purificare, după care, trăia timp de un an, supravegheat de 400 de oameni. La sfârşitul acestei perioade, calul era sufocat, iar regelui renăscut cu această ocazie i se făcea o baie purificatoare. Căluşul cuprinde trei secvenţe ceremoniale: Legatul, Jocul şi Spargerea Căluşului. Obiceiul se practică în sâmbăta Rusaliilor sau în dimineaţa duminicii de Rusalii (a opta după Paşti). „Legatul” reprezintă naşterea simbolică a Căluşului. În acea zi, înainte de răsăritul soarelui, membrii cetei de căluşari, curaţi sufleteşte şi trupeşte, îmbrăcaţi obişnuit sau purtând pe ei hainele specifice şi având asupra lor recuzita rituală, merg împreună cu lăutarii la o movilă, care este, de regulă, un tumul funerar, la o apă, într-un loc ascuns dintr-o pădure sau din câmpie. Cel mai important personaj este Mutul, care aduce cu el falusul unui cal- obiect cioplit în lemn, masca zoomorfă, haine peticite şi o armă primitivă, băţ sau paloş tot de lemn. Mutul reprezintă zeul protector al cailor. Bărbatul care joacă acest rol nu este ales, ci se impune prin calităţile sale excepţionale: joacă în mâini, execută tot felul de giumbuşlucuri şi acrobaţii. El este temut şi respectat. În timpul dansului poate să facă tot ceea ce doreşte. Singurul lucru interzis este vorbitul. În vremurile de demult, cei ce încălcau această lege erau pedepsiţi cu moartea. Vătaful aduce costumul de căluşar, băţul, căpăţâni de usturoi, fire de pelin, piele de iepure, un lemn răsucit sau cioplit într-o formă stranie, aţă de cusut pielea şi de măsurat căluşarii. Vătaful este conducătorul cetei de căluşari şi joacă toată viaţa lui acest rol. El trebuie să cunoască toate comenzile şi dansurile căluşarilor, să dea dovadă de forţă, vitalitate, virtuozitate şi mai ales de moralitate. Vătaful execută cu sfinţenie actele rituale, doboară căluşarii şi vindecă bolnavii. Stegarul aduce hainele şi băţul, o prăjină de 4-5 m, o năframă albă, panglici şi aţă roşie pentru steag.

„Jur că voi sluji Căluşul în credinţă, cinste, supunere, şi-n frica lui Dumnezeu!”

Membrii cetei se dezbracă în linişte şi se spală sau se stropesc cu apă. Apoi mănâncă usturoi şi pelin devenind imuni faţă de Iele (divinităţile feminine care dansează noaptea la lumina Lunii). După ce se îmbracă în hainele de căluşari, dansatorii strigă în cor salutul: „Hălăi şa!” şi încep să facă tot felul de gesturi, supravegheate atent de vătaf. Urmează confecţionarea efigiei divinităţii: ciocul Căluşului, care este purtat de Mut sau de Vătaf. Ciocul este cioplit în formă de cap şi gât de cal, îmbrăcat în piele de iepure, sub care se pun plante de leac. În timpul jocului este înfipt în pământ, în faţa căluşarilor. Steagul se confecţionează dintr-o prăjină, în vârful căreia se leagă: o năframă albă ori roşie, câte o căpăţână de usturoi, un fir de pelin şi un spic de grâu, pentru fiecare membru al cetei. El se înfige pe parcursul ritualului într-un cerc trasat de Mut. Pentru a-şi consfinţi solidaritatea şi unitatea mistică se face însemnarea înălţimii tuturor membrilor cetei pe prăjina steagului. Acesta se ridică, mai apoi, în poziţie verticală şi căluşarii aleargă pe sub el. Este momentul în care membrii cetei trec din lumea profanului în lumea sacrului. Ei sunt atinşi cu falusul Mutului. Tinerii ce se iniţiază în acest dans trebuie să sară peste steag, beţe, sau peste ceilalţi căluşari şi să execute toate dansurile ce urmează a fi jucate. Un important rol în „şcolire” îl are nechezatul, ritual care trebuie să fie cât mai sinistru posibil. În faţa Mutului, cel ce reprezintă divinitatea cabalină, se depune jurământul care sună cam aşa: „Jur cu Zău, pe sufletele moşilor mei, pe caii şi vitele mele, să respect Căluşul şi legea lui până la dezlegarea Steagului! Jur că voi sluji Căluşul în credinţă, cinste, supunere, şi-n frica lui Dumnezeu!…”

Pe durata constituirii cetei căluşarii dorm şi mănâncă împreună pentru a nu fi loviţi de Iele

Momentul funerar al divinităţii cabaline este „Spartul Căluşului”, care se desfăşoară la apusul soarelui, pe locul unde s-a făcut „Legatul”. Unul dintre căluşari este doborât, steagul este culcat la pământ şi se sare, pentru ultima oară, peste cal. Apoi, Vătaful desface în linişte steagul şi rupe prăjina, în atâtea bucăţi câţi căluşari sunt. Bucăţile sunt aruncate în apă sau îngropate împreună cu masca şi paloşul Mutului. Ciocul se înhumează. Locul este ales de Vătaf, acolo unde nu se sapă, nu se ară şi nu se trece cu carul. Toţi cei prezenţi încep să jelească. Se împarte apoi usturoiul, care fusese legat de steag, iar ceremonialul se încheie cu fuga rituală. După ce trece un an, Ciocul se deshumează şi, dacă pielea ce acoperă Ciocul este putrezită, se pune alta nouă, iar la trei ani se confecţionează un alt Cioc. Cei aleşi de Vătaf pentru acest Căluş sunt excelenţi dansatori. Numele lor de botez sunt înlocuite, la această ocazie, cu nume de cal, cum ar fi: Călucean, Căluţ, Călişor, etc. Niciodată un căluşar nu trebuie să se deplaseze singur în sat sau în afara satului. Pe durata constituirii cetei căluşarii dorm şi mănâncă împreună pentru a nu fi loviţi de Iele. În acest mod se împiedică pericolul impurificării sacrului, prin atingerea de femei.

Femeile strepe atinse cu falusul Mutului devin fertile

Bătătura gospodarilor care îi primește va fi protejată de rele. Vitele care vor mânca drobul de sare, în jurul căruia s-a dansat, vor fi sănătoase şi fertile. Copiii luaţi în braţe de căluşari în dans vor creşte sănătoşi. Bătrânii bolnavi, peste care s-a sărit în joc, se vor însănătoşi. Sminteala celor „legaţi” de iele se va sfârşi. Influenţa malefică a zânelor rele va fi alungată (scena răzoiului prin care Rusaliile sunt alungate cu sabia). Alungarea bolilor se face prin împărţirea plantelor de leac (usturoi, pelin, grâu) pe care căluşarii le poartă la brâu. Mutul le ține în traistă, iar altele sunt legate de vârful steagului. Se spune că atingerea femeilor sterpe cu falusul de lemn al Mutului le va face fertile, iar răpirea unei fete, de către căluşari, la sfârşitul dansului, va aduce măritişul acesteia în anul următor.
(Dana Fodor/ Răzvan Mateescu, surse: Stan V. Cristea – „Tradiția Călușului în Jud. Teleorman”/ Editura Aius, Craiova; Nineta Crainici – „Bioenergoterapia în tradiția milenară a poporului român, Editura Miracol)

Comments

comments