Căsuța poeziei din Bolintin Deal


Vizualizari: 2.987

Filed under : Oameni

Biografia lui ar fi trebuit să fie simplă ca a oricărui ţăran din Câmpia Română, cu obrazul pârlit de soare şi palmele bătătorite de muncă. Dar n-a fost să fie aşa. Pentru că lui Dumitru Dumitrică din Bolintin-Deal i-a dat Dumnezeu darul de a îmbina munca de constructor, cu dorinţa neabătută de a deveni, într-o bună zi, scriitor. E neobișnuit, știm. Câți zidari care scriu poezii ca Dumitrică ați întâlnit vreodată? Vă spunem noi: nici unul.

Zidit… între versuri

Dumitru Dumitrica, un poet la Bolintinul din Deal

Visul lui s-a împlinit. Azi înalţă „zidiri de cuvinte” şi…ziduri de cărămidă. A publicat 17 volume de versuri și de proză și, pentru el, asta nu e deloc puțin. Când e la lucru se întâmplă să-i mai „vină” un vers sau o rimă. Pune mortarul, bate bine cu mistria, apoi se opreşte. Scoate un petec de hârtie, pe care-l poartă tot timpul cu el în buzunar, şi notează ideea. După aceea, iar mai pune o cărămidă. Şi iar, şi iar. Când e gata zidul e gata şi strofa. Toţi strămoşii lui au fost zidari de meserie. Aşa că, şi el, a urmat aceeaşi cale. Între timp, când şi-a dat seama că nu mai poate trăi fără să scrie versuri, s-a apucat să le și scrie! La început, cei din jur au râs: „Ce, bă, a lu’ Dumitrică, te-ai apucat tu să scrii scorneli d-ălea?! Păi, ce, tu eşti telectual?! Dă-te, bă, d-acilea!” Mitică tăcea mâlc. Nu le zice nimic. Era altfel! Nu s-a descumpănit. Și-a văzut de versurile și cărămizile lui. Și bine a făcut! Astăzi, în gospodăria lui primitoare, ca un suflet de om bun, Mitică – așa cum îl strigă prietenii- e mândru de toate cărțile lui de poezie. Îşi deapănă amintirile bucuros, la un păhărel de ţuică. Viaţa lui a fost şi este o continuă pendulare între vocaţia înnăscută de poet şi nobila, dar dificila, muncă de zidar. A cunoscut greutăţile de mic copil, Mitică. Vremurile erau altfel într-o ţară sărăcită de război. Din cauza lipsurilor materiale, părinţii n-au putut să-l trimită mai departe, la carte. La 13 ani neîmpliniţi, după patru clase primare, el a plecat la lucru, cu tata, cu echipa de meşteri, calfe şi zidari, lăsându-şi în mijlocul uliţei mama înlăcrimată. Acum, când povesteşte, oftează şi priveşte în gol. Imaginile copilăriei trec ca un film prin faţa ochilor lui. Şi iar îl mai „ciocăne” un vers. Imediat îl notează pe o foicică de hârtie, care dispare, apoi, în buzunarul cămășii. Cine ştie la ce poezie i-o trebui, mai încolo! „Am avut un amarnic regret că n-am putut să merg la şcoală, ca toți copiii. Doamne, ce-mi mai plăcea poezia! Aş fi stat ore în şir să citesc, să ascult.

Casuta poeziei din Bolintin Deal

Casuta poeziei din Bolintin Deal

Profesorul meu, Ioan Roman, a venit la tata la poartă şi i-a spus: Lăsaţi-l să înveţe carte mai departe, e un elev bun şi e păcat de el! Ai mei, nici gând! N-aveau bani, cu ce să mă ţină la şcoală?! Am plâns atunci. Ca Niculae al lui Moromete. La scurt timp, eu cu tata şi cu câţiva oameni de pe-aici am plecat la Huşi, în Moldova. Chiar dacă îmi lipsea cartea, din ceea ce învăţasem sau auzisem despre măreţele fapte de arme ale lui Ştefan cel Mare, acolo, pe minunatele plaiuri moldoveneşti, am simţit că trăiesc aievea istoria, aşa cum trebuie să fi fost ea în vremurile străvechi. Ajutam la zidărie şi recitam versurile lui Eminescu, din memorie. Învățasem Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie…O știam pe toată. Mă simţeam zidit, dar nu între cărămizi, ci în poezie…”  

Eugen Barbu și Sânziana Pop l-au îndemnat să scrie

După întoarcerea în satul natal şi-a continuat studiile în Bolintinul din Vale, până în clasa a VIII-a, timp în care a umplut sute de pagini, încercând zadarnic să-şi potolească foamea de scris. Dar nu era suficient, a gândit el. Despre talentul său trebuia să-şi dea cu părerea un redactor-şef al unei publicaţii literare cunoscute. Sau un scriitor. Era necesar ca cineva să-i conducă paşii în nobilul ideal, atât de mult râvnit în copilărie. Pentru că nici nu concepea să nu reuşească. Într-o zi, a bătut şovăielnic la uşa revistei Luceafărul. Cu felul lui de a fi, timid, plin de bun simţ, a reuşit să fie luat în seamă şi sfătuit să citească mult și să-şi termine liceul, la seral. S-a apucat serios de treabă. A scris, a citit, iar a scris, a mai şters, a mai tăiat din ce-a scris, a fost dezamăgit. Dar nu s-a lăsat. Cei care i-au pus în mână „creionul de scriitor” au fost Eugen Barbu şi Sânziana Pop, despre care poetul de acum păstrează duioase amintiri. Primul lui gând, după terminarea liceului, la seral, a fost să-i mulţumească lui Barbu. Era foarte emoţionat, bolintineanul. Scriitorul i-a pus mâna în creştet şi a grăit: „Mitică, astăzi e o zi mare pentru tine!” Atât! Acestea fiind spuse, scriitorul i-a dăruit o trusă de pixuri. Mitică o are şi azi, depusă cu grijă în vitrină, la loc de cinste, de parcă-ar fi din aur pur.

Scriitorul Eugen Barbu (dreapta) și poetul-zidar Dumitru Dumitrică.

Când nu scrie versuri Mitică pictează și sculptează

A urmat, apoi, lungul drum prin redacţiile publicaţiilor din Bucuresti, unde a lucrat ca ziarist: Scânteia Tineretului, Luceafărul, Albina. Concomitent a început să publice în reviste mici însemnări cu tâlc despre viaţă şi oameni, apoi primele versuri. Atunci când îşi lansează vreo carte, singur pictează afişele cu tempera. Le suie pe bicicletă şi, cu aracet, le lipeşte pe stâlpii din oraș. Întâiul afiş este păstrat şi azi, cu sfinţenie. Textul sună cam aşa: „Poetul şi scriitorul Dumitru Dumitrică vă invită duminică la Căminul Cultural din Bolintin, unde are loc lansarea primului volum de versuri. Momentul artistic va fi deschis de prozatorul Eugen Barbu…” Dar ce imagini frumoase i-au rămas de atunci în suflet! Nu poate uita. Ce vremuri! Când are puţin timp liber Mitică pictează, sculptează în lemn şi piatră. Tot ce-i pică în mână, transformă. Uite, colo, un tablou cu plopul lui Bolintineanu, de lângă legendarul râu, Sabar. Dincolo e cioplit chipul lui Eminescu. Mai sus, figura lui Creangă. Lumea îl ştie. Dă-i lui Mitică o bucată de lemn şi îndată îţi va confecționa… o minune.

„Cine mai dă, azi, bani pe poezie?”

În pacea unei dimineţi balcanice de duminică, cu iz de pământ proaspăt, de primăvară, mamele se întorc de la biserică ţinându-şi de mână copiii. Un peisaj paşnic. Pluteşte în aer o linişte sănătoasă. De-o parte şi de alta a străzii principale râd, ca nişte mirese furate, casele zidarilor bolintineni, cunoscuţi în toată lumea pentru măiestria lor. Soarele s-a ascuns pentru o clipă în nori. Cad frunze peste noi, sigilii umede. Cineva nevăzut, dintr-o curte vecină, o strigă de zor pe una, Sanda. Câinii latră. Sanda nu răspunde. O fi plecată? Destupăm o sticlă cu ţuică. Galbenă, de zarzăr gras. Sorbim. Citim versuri. Iar sorbim! Ia, să vedem! Poeme despre mamă, despre dragoste, credință, pământ şi ţară. Mai există așa ceva? Există, cum să nu!? Ciocnim. Aromată ţuică! Beton. Unge gâtlejurile şi dezmorţeşte limbile timide. Aerul miroase a octombrie. Mitică vorbeşte cu entuziasm despre „iubirile” lui. Cea mai mare, este şi trebuie să fie, dragostea de glia strămoşeasă, zice. Recită patetic, cu purpură în obraz. „Oricât m-aş cufunda în dorurile mele /Sub zodia luminii din blânda primăvară/ De-aş rătăci cu visul şi dincolo de stele/ Mai sfântă mi-e iubirea de tine, maică ţară!” După aceea, vine dragostea de mamă, de părinţi, fraţi şi copii. Dragostea de meserie, de pământ, de tot ce ne-nconjoară. Mai stăm la taifas, mai vorbim despre poeți, despre cum se duc ei dintre noi, pe rând, tăcuți și cuminți. Amintiri! Prin uşa casei, lăsată deschisă ca să intre puțin soarele, se văd cărțile lui Mitică. Șed ordonate în bibliotecă cele 17 volume apărute: „Eternităţii tale, vremelnica mea clipă”, „Paşnică lumină”, „Făpturei tale, adorată mamă”, „Ţărmul regăsirii”, „Răsărit de Luceafăr”… și ultimul: Slavă, fir de iarbă sfânt. Toată pensia lui de zidar se duce pe tehnoredactarea şi tipărirea lor. Coperţile, tot el le pictează, cu migală şi naivitate duioasă de copil mare. N-a prea vândut multe cărţi, oamenii n-au bani să le cumpere. A încercat să le dea la şcoala din Bolintin, ca să le citească elevii. „Prea puţini mai sunt intersaţi de cultură, mărturisește trist, poetul. Cine mai dă azi bani pe poezie, când burta cere mâncare, când oamenii sunt dați afară din slujbe, li se taie pensia şi e criză?” Bem ultima picătură şi tăcem. Seara de plumb se tolănește lascivă peste Bolintinul din Deal. E răcoare. În depărtare, un glas ca o trâmbiță, atârnă încă de cer: „Sandooo! Mă, muiere, n-auzi? Pă unde umbli?” (Dana și Razvan Mateescu)

Comments

comments

Un raspuns La “Căsuța poeziei din Bolintin Deal”

  1. LA MULTI ANI CU SANATATE, BUCURII DE CARTI SI FAPTE! ANUl 2013, cu bine și de ziua ta, praline! Florin Grigoriu

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasa un raspuns