Cum faci copilul să vorbească?


Vizualizari: 11.029

Venirea pe lume a unui copil a reprezentat mereu, pentru familiile de români, un motiv de mare bucurie. Experiența a dovedit că, în ciuda greutăților și a nenumăratelor nejunsuri cu care s-au confruntat de-a lungul timpului oamenii de la țară, copiii lor au crescut mai puțin expuși la boli, spre deosebire de pruncii celor de la oraș, îngrijiți cu mare atenție și feriți, cum se zice, „de soare și de umbră”.

După ce trec cele șase săptămîni de lăuzie, femeile de la țară începeau să-și reia activitatea normală în gospodărie, însă nu uitau să acorde celui mic îngrijirile necesare, chiar dacă de multe ori erau obligate să-și poarte copilul cu ele la cîmp sau pe pășiunile muntoase.

Pentru diferitele afecțiuni sau neplăceri, femeile de la țară apelau la anumite leacuri și obieiuri moștenite din bătrâni. De exemplu, sucul obținut din fierberea unor măciulii de mac îi ajuta pe „copii răi” să adoarmă liniștiți. 

Obiceiul de a se legăna copilul mic are la noi o tradiție străveche. Leagănul se compunea din două scîndurele mai lungi și două mai scurte și era de forma unei lăzi de căruță, care venea așezată pe două tălpici semicirculare.

În Transilvania, leagănul se agăța de grinda casei cu ajutorul a două funii. La români, tradiția spune că este mare păcat ca pruncul abia născut să fie culcat în patul celor mari. O vorbă din bătrîni zice: „e păcat ca un înger curat/să doarmă într-un pat întinat”.

De asemenea, se mai spune că nu e bine ca un copil să fie culcat în leagănul altuia, pentru că: „îi poate lua crescutul”.

Neapărat, scîndurelele din care se confecționează leagănul trebuie să fie de brad paltin, alun, iar dacă el se face din nuiele, acestea să fie de răchită. În interiorul leagănului, femeile de la țară obișnuiau să pună paie de grîu, de secară sau fîn și căutau să nu existe vreun spin sau bob de neghină. Dincolo de faptul că cel mic putea fi rănit, se considera că acestea sînt de rău augur. Un cîntec popular vechi și trist spune: „Maică, cînd m-ai legănat/ Maică, rău m-ai blestemat,/ În leagăn mi-ai pus neghină,/ Să nu am în veci odihnă,/ Și sub periniță spini,/ Să trăiesc printre străini…”.

Seara, după ce și-a terminau treburile prin gospodărie, româncele obișnuiau se se așeze la căpătîiul pruncilor și să le cînte un cîntec de leagăn.

De-a lungul vremurilor, versurile acestor melodii s-au adaptat situației familiei în care crește pruncul. De exemplu, dacă tatăl copilului era plecat la oaste și se afla departe de casă, mama își adormea puiul cîntîndu-i: „Liui, liui, liui, și iară liui,/ Liui, liui, liui, că tată nu-i,/ Că tatăl copilului/ Pe drumul Sibiului,/ Și tatăl băiatului/ Pe drumu-mpăratului.”

Dar se putea întîmpla ca tatăl să-și uite obligațiile de părinte, să umble din cîrciumă în cîrciumă, să vină beat acasă și să-și ia la poceală consoarta. Femeia cînta deznădăjduită atunci la capul celui mic: „Puișor de rîndunea,/ Mută-ți cuibul de-acolea,/ C-a venit tătuța beat/ Și-a găsit cuibul stricat,/ Și-o să ni-l deie de cap!…”

Sînt unii copii care nu pot fi păcăliți să adoarmă și sunt mai agitați. Pentru aceștia există un leac popular eficient. Mama fierbea măciulii de mac și să-i dea copilului să bea sucul obținut din acestea sau îl scalda în el. Astfel „îmbătat”, cel mic dormea dus. De multe ori, mamele de la țară invocau anumite animale cere puteau provoca somnul celor mici: „Vină, rață,/ De-l ia-n brață,/ Vină, gîscă/ De-i dă țâță/ Vină, știucă,/ De mi-l culcă,/ Vină, somn, / De-l adormi,/ Vină, pește/ de mi-l crește”

Femeile din vechime credeau că un cuțit aruncat cu vîrful în jos pe cămașa micuțului (dezbrăcată) îl va face puternic în viață. Cînd copii creșteau mai mărișori și începeau a se tîrî dintr-un loc într-altul, mamele trebuiau să le croiască primele veșminte, cămăși sau ii. În Bucovina, se credea că prima cămașă a copilului nu trebuie făcută din pînză nouă, ci dintr-una mai veche, pentru ca cel mic să aibă parte de o viață îndelungată. Aceeași credință există și în Transilvania, unde se spune că pruncul îmbrăcat într-o cămașă din pînză nouă capăta „răul copiilor”.

Românii din Țara Românească credeau că „pentru a trăi copilul mult, este bine a fi îmbrăcat cu o cămașă făcută din pînze căpătate de la trei case iar prin gura celei dintîi cămeși, foarfecele trebuie trecut de trei ori, pentru ca pruncul să fie tare ca foarfecele”. Același obicei se regăsea și la româncele din Transilvania, care după ce croiau cămașa, trebuiau s-o „scutească”, adică să lase să cadă în ea un cuțit cu vîrful în jos.

Tradiția populară spune că nu este bine ca un copil să fie încălțat cu ciorapi înainte de a împlini vîrsta de un an, pentru că altfel mama sa va face în curînd alt copil.

Pentru ca un micuț să nu capete spaime, țăranii aveau grijă ca să nu apună soarele peste veșmintele lui. Dacă mama nu dorea ca puiul ei să iasă un bătăuș, nu-i lovea hainele cu maiul. Mamele din Bucovina, Moldova sau Țara Românească știau că nu au voie să legene leagănul gol, pentru că altfel copilul va avea parte de o moarte timpurie.

O altă superstiție era aceasta: dacă cel mic va legăna covata,  mama lui va mai face alți copii.

Pentru ca să-și facă pruncul să meargă mai iute, femeilie de la țară tăiau dinaintea lui cîteva pene de găină. Cînd pruncul se ridica prima oară în picioare, mama trebuia să facă un cerc în locul de unde acesta s-a ridicat, și astfel cică îi tăia piedicile în viață.

O frumoasă tradiție bucovineană spune că atunci cînd copilul dă prima dată să meargă, cineva din casă trebuie să îl ia de mînuțe într-o duminică dimineață și să-l ducă pînă la prag. În același timp, mama, care ține într-o mînă o foarfecă și în cealaltă cîteva pene de găină, va trebui să le taie dinaintea celui mic. Atunci cînd copilul este destul de mare pentru a merge singur, dar totuși nu poate să o facă, mama lui așteaptă pînă ce vine o țigancă la cerșit. În momentul în care țiganca intră în casă, cineva din familie o ține de vorbă, iar mama copilului, îi ascunde bîtele zicând: „Astea pot să stea și în casă, nu numai în tindă!”. După aceea, o altă persoană trebuie să ia în brațe copilul care nu poate merge, iese cu el în curte, îl va pune călare pe un băț al țigăncii, și ținîndu-l de mîini, ca să nu cadă, îl va purta de colo-colo zicînd: „Cum este de umblătoare țiganca, așa să fie și X de umblător!” După ce-l plimbă în acest fel, toată lumea se întoarce în casă. Bățul este așezat la loc. În acest timp, țiganca nu trebuie să știe nimic despre cele ce se petrec, pentru că întreaga osteneală va fi în zadar. Dacă s-a păstrat discreția asupra acestui fapt, se spune că cel mic va prinde imediat a merge în picioare.

Dacă un copil nu începe să meargă atunci cînd i-a venit timpul, i se leagă degetul cel mare de la piciorul drept cu degetul cel mare de la piciorul stîng cu un fir de lînă roșie, după care se pune pruncul sprijinit de pragul ușii cu un picior de o parte și celălalt de cealaltă parte a pragului, și în această poziție i se taie firul la jumătate. Atunci o femeie va întreba: „Ce faci acolo?”. Mama va răspunde: „Tai frica pruncuțului!”

clopotel Korond

Dacă primul cuvînt rostit de un copil va fi „tată” se crede că mama lui va mai naște un băiat, iar dacă va spune „mamă”, e semn că aceasta va mai aduce pe lume o fetiță. În Bucovina, țăranii credeau că dacă un copil nu poate vorbi, trebuia să i se dea să mănînce pîine din traista unui cerșetor. Mama copilului se va ruga de el să-i dea copilului ei să mănînce o bucățică de pîine, iar cerșetorul va spune: „Na-ți pîine de la moșul, ca mai degrabă să vorbești!”.

Mai există o tradiție care spune că un copil începe să vorbească numai dacă bea apă dintr-un clopoțel de ceramică. Așa va avea și glasul: cristalin și frumos.

Dacă în casa unde se află un bebeluș există o pisică, aceasta va trebui păzită ca să nu sară peste cel mic, pentru că se crede că „îl spurcă”, iar dacă trec alți copii peste cel mic se zice că acesta nu va mai crește și rămîne ghebos.

Răzvan Mateescu

Comments

comments

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasa un raspuns