Cum se înfășau bebelușii pe vremuri?

Urma înfășarea nou-născutului. Fașa era un fel de brâușor lat, confecționat din lână sau din bumbac. Femeile din Transilvania, obișnuiau să coasă la un capăt al fașei: trei fire de usturoi, trei de piper, trei fire de grâu de primăvară și trei fire de grâu de toamnă, trei de tămâie și trei de sare, trei bucăți de pâine și trei bucățele din casa copilului (placenta), în total: nouă. Toate astea îl apărau de deochi. În Banat oamenii obișnuiau ca atunci când este pentru prima dată înfășat, pruncul să fie încins cu un lanț, pentru a fi tare ca fierul. Pe vremuri, femeile de la oraș întrebuințau, în loc de scutece chiloței făcuți ca niște pernuțe, probabil strămoșii „pempărșilor” de astăzi. Tot pentru a nu fi deocheați, copiilor li se lega la mânuță o sforicică de culoare roșie sau li se puneau ghiocei la gât. Unii legau bebelușului la gât un medalion confecționat din diferite materiale, care-l apărau „de deochi”. Medalionul trebuia purtat până în ziua cununiei. Există o tradiție din bătrâni, potrivit căreia, dacă se dorește ca nou-născutul să fie mai atașat de tată, să fie înfășurat într-o cămașă de-a lui, iar dacă se dorește să-și iubească mai mult mama, să fie înfășat într-o cămașă de-a ei. Fașa bebelușului trebuia să formeze o cruce la piept și una la spate, pentru ca spiritele necurate să nu îndrăznească a se apropia!

„Așa cum te iubesc eu, așa să te iubească lumea!”

Moașa îi mai făcea, cu degetul, o cruce copilului, după care, îl ducea la fereastră, ca să vadă lumea. Abia după aceea îl dădea mamei, la sân. Dacă era fetiță, mama ei trebuia să-i zică: „Draga mamei, așa cum te iubesc eu, așa să te iubească lumea și orice lucru vei prinde în mână, să-ți fie drag a-l găti.” Apoi, mama îi punea degetul drept pe bărbie, pentru a-i face o gropiță, cu care aceasta urma să se fălească atunci când va crește mare. La fel proceda, pentru a-i forma gropițele din obrăjori. Nu știm dacă și reușea performanța, dar măcar încerca!Tot în tradiția populară românească se zicea că nou-născutul nu trebuia așezat niciodată în pat la picioarele părinților, pentru că așa va fi toată viața: la picioarele altuia. Atunci când dormea cu nou-născutul, mama avea grijă să nu se întoarcă la el cu spinarea, pentru că, mai târziu, lumea întreagă va sta cu spatele la el. Mai există la români și teama, ca nu cumva, atunci când mama s-ar întoarce cu spatele, să nu vină vreun duh necurat și să răpească pruncul sau să-l înlocuiască cu altul, bolnav. Toate aceste nenorociri se puteau întâmpla numai înainte ca ursitoarele să-i fi „croit” copilului ursită. Moașele din Transilvania obișnuiau, ca după ce au scăldat și înfășat copilul, să-l închine la Maica Domnului și la o cruce. După aceea, introduceau crucea într-un vas cu apă și stropeau pruncul, spunând: „Închină-se roaba (sau robul) lui Dumnezeu, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!”. Apoi, copilul era pus pe o laviță, sub masă, până la venirea tatălui. Acesta trebuia să ia bebelușul de acolo și să i-l dea mamei. Ăsta era semnul că l-a recunoscut. Tradiția respectivă datează de pe vremea romanilor. (Răzvan Mateescu) (Va urma)

Comments

comments