Cum va arăta viitorul partener

Cu siguranţă, unul dintre cele mai importante momente din viaţa unui om îl constituie căsătoria iar cea mai mare întrebare legată de acest eveniment este cum va arăta viitorul partener de viaţă.

Frumos, bogat sau gospodar?

Cu mult înainte de logodnă, în vremurile trecute, feciorii şi fetele se găseau sub vraja unor practici de natură magică, în care se încerca pătrunderea în tainele ascunse ale viitorului. Pe cine va aduce soarta de soţ sau de soţie? Va fi frumos, bogat, gospodar? Răspunsul acestei dificile întrebări se află cu mai multe luni înainte de actul firesc al căsătoriei. În seara de Anul Nou, de Lăsata Secului sau în Postul Mare. La ţară, petrecerile organizate în acest scop se numesc „Vergel” sau „Vrăjit”, atunci cînd întreg tineretul satelor petrece un Revelion ţărănesc. Răvaşele dezvăluie caracteristicele celui ce va fi hărăzit de soartă. În Transilvania şi Bucovina, tinerii aruncă fiecare într-un cuibăraş cu apă cîte un obiect. Un cercel, o cheiţă, un inel, un cuţit şi altele. Este ales un băiat de 10 ani care să le scoată din apă, prezentîndu-le „vergelatorului”, adică celui ce anunţă venirea Anului Nou şi care prezice fiecăruia viitorul. De regulă, băiatul respectiv, ştie multe din cele ce se petrec în sat, astfel că predicţiile sale să se apropie de dorinţele tinerilor. Aceeaşi practică este întîlnită în Oltenia, numai că în loc ca lucrurile să fie aruncate în apă, se bagă sub 9 vase. „Vrăjitorul” le scoate rînd pe rînd. Dacă dă de vreun cărbune, viitorul soţ va fi frumos şi va avea ochii negri. Dacă pune mîna pe un  pieptene însemnă că el va fi înalt şi jîmbat, avînd dinţii ca ai pieptenului. Dacă, însă, pune mîna pe bani, soţul o să fie bogat. Simpla asociere şi simbolismul rudimentar al lucrurilor, prevesteşte caracteristicile viitorului mire. După ce se termină petrecera comună a feciorilor şi fetelor, apar şi fete nemulţumite. Acestea, cînd ajung acasă obişnuiesc să se ducă în grajdul vitelor, în toiul nopţii şi să lovească cu piciorul vaca sau boul care dorm la ora aceea înaintată, rostind cuvintele: „hei, ăst timp?!” Dacă dobitoaca se trezeşte la prima lovitură, evenimentul fericit al căsătoriei este aşteptat în cursul anului respectiv. Dacă nu, se repetă procedura. Vita este lovită, strigîndu-se:”Hei, de-l timp?!” Dacă în sfîrşit, animalul se deşteaptă, înseamnă că fata se va mărita peste doi ani. Dacă nici această încercare nu este încununată de succes, rumegătorul va fi lovit cu piciorul de nenumărate ori şi blestemat în felul următor: „Hei, mînca-te-ar boala ciorilor, nu am şi eu noroc să mă mărit?!” Acest obicei popular românesc vine din negura timpului cînd decizia în privinţa anului căsătoriei era la latitudinea animalelor din gospodărie. Se credea că acestea comunicau între ele putînd prezice viitorul.

Bruma de pe busuiocul înfipt în par anunţă un mire bătrîn

O altă datină spune că fata trebuie să ia busuioc legat cu fir roşu şi să meargă cu ochii închişi la gardul curţii. Acolo înfige planta în al nouălea par. Dimineaţa, ea se scoală şi se duce să vadă în ce fel de par a fost înfiptă chita de busuioc. Dacă este găsită într-un par înalt şi drept,  soţul hărăzit de soartă o să fie un bărbat voinic, înalt şi frumos. Dacă este înfiptă într-un par scund colţuros şi chituros, mirele va fi pitic şi urît. Dacă pe lemnul respectiv s-a pus bruma peste noapte, însemna că fericitul va fi în plus şi bătrîn. Nerăbdarea fetelor de a se mărita este oglindită şi într-o altă veche tradiţie populară. Fetele obişnuiesc să ia în mînă „Vaca Domnului”, „Măriuţa Popii”, o buburuză roşie cu puncte negre sau o insectă obişnuită şi ţinînd-o în palmă să spună: „Buburuză-uză, încotro-i zbura/ Acolo m-oi mărita/” Pentru mirii de la ţară, alegerea partenerei de viaţă nu este o glumă. Ea trebuie mai întîi iscodită, observîndu-se cam ce apucături are. Părinţii băiatului scotocesc, de regulă, „aşezatul ei” pentru a vedea dacă fata este demnă de a-l călăuzi pe fiul lor în viaţă pînă la moarte. Logodna se face într-un cadru sărbătoresc prin schimbarea verighetelor ascunse într-o farfurie cu grîu sau aşezate într-o batistă pregătită în acest sens. Grîul va fi apoi aruncat peste cei de faţă strigîndu-se : „Să se mlădească grîul”. În locul verighetelor, la unii români, se schimbau monede de argint, iar în momentul în care tinerii îşi încrucişau mîinile erau consideraţi uniţi. Obiceiul era întîlnit mai ales în Hunedoara, cînd fetele se cumpărau la preţuri cuprinse între 20.000 de lei şi 100.000 de lei (la valoarea de atunci!). Chiar existau negocieri în acest sens: „…Ei, dă-ne drumu, amu’, că nu ne-om supăra/-Da’ ce vreţi voi de la mine?/-O claie de fîn să dormim./-N-avem fîn, l-am vîndut./-Ba- ştiu că ai, d-ăl proaspăt pe care l-ai cosit./-Dă-mi pace, bre, că n-am nimica nici o ţară./-Dă-ne drumu-n casă şi-om vide./”

Dacă fata reuşeşte să se suie în cuptorul băiatului, acesta este obligat să o ia de nevastă

Într-un tîrziu, peţitorilor li se deschidea uşa, iar rudele miresii se învoiau să aducă claia promisă. Însă părinţii fetei foloseau tot felul de şiretlicuri, chipurile pentru a nu-şi încredinţa fata cu una cu două. Peţitorii erau amăgiţi, pentru ca după un timp, atîta cît să nu se strice buna dispoziţie, să li se înfăţişeze persoana aleasă. Dacă această practică nu era convingătoare, era necesară răpirea, chiar dacă aceasta era formală. Raţiunea era economică, scutindu-i pe miri şi familiile acestora de cheltuielile nunţii. Se întîmpla însă, ca o fată prinsă în vraja dragostei să fie înşelată de viitorul mire, după care respectivul chiar să n-o mai vrea de nevastă. Tînăra trebuia să facă tot ceea ce-i stătea în putere ca să ajungă în cuptorul acestuia. Realizînd performanţa de a se urca în cuptorul băiatului, ea nu mai putea fi îndepărtată din casă. În acest moment, flăcăul era obligat de tradiţia strămoşască să o ia în căsătorie. Cultul respectiv are străvechi origini arhaice. La ţară se spune: „Mi-a căzut pe vatră.” sau altfel zis, „Nu mă călca pe picior/Că ţi-oi călca pe cuptor./” De cele mai multe ori, la ţară, cererea în căsătorie era făcută prin intermediari, rude sau prieteni, stabilindu-se o zi anume pentru demersul respectiv. Se spună că în vremurile de demult, un tînăr împărat umblînd la vînat pe şesuri, în păduri şi munţi a dat peste o ciută sau o căprioară, care, fiind ruşinoasă şi tenace la onoarea ei, nu i-a aruncat respectivului nici o privire, ci din contră, a luat-o la sănătoasa şi s-a ascuns. Împăratul s-a fi dus atunci să culeagă  o floricică frumoasă şi drăgăstoasă, dar s-a ales cu o logodnică şi viitoarea mireasă. Ajuns acasă, prietenii împăratului au relatat următoarele: ” Noi am descălăcat, dar ne e frică cînd vom înnopta şi avem să trecem văi adînci cu ape dulci”. Translatată în plan real, alegoria semnifică insistenţa peţitorilor de a le fi arătat vînatul cu orice chip. Cîteodată devine cazul chiar ca peţitorii să-i ameninţe cu folosirea forţei pe părinţii fetei, ca să le-o prezinte pe aceasta gătită.

La ţară, nunţile sînt foarte respectate

De regulă, nunta nu este aşteptată numai de cele două familii şi rudele apropiate ci de întreaga obşte a satului. Dacă mireasa vine dintr-un sat străin, petrecerea capătă proporţii mari. Acesta este singurul eveniment de peste an care încheagă colectivitatea rurală. Mentalitatea ţărănescă este ca tinerii căsătoriţi să fie „gospodăriţi” de la bun început, pentru că la ţară, oamenii nu sînt niciodată indiferenţi faţă de cei ce se căsătoresc şi evenimentul trebuie să fie respectat cum se cuvine. Mai întîi încep să umble „chemătorii”, „vorniceii”, „vătafii”, „cumnatul de mînă”, băieţi şi fete ce trebuie să invite lumea la nuntă. Ei poartă în mîini un „diveri” ori „vîlfei”, un colac de grîu şi  flori legate la căpăstrul calului, sau la ureche, iar în mînă ţin un băţ de alun împodobit şi o ploscă de vinars. Urmează apoi, cîteva oraţii. Dacă rudele miresei gustă din ceea ce li s-a pregătit, înseamnă că primesc invitaţia. În timpul petrecerii ce urmează, mireasa este scoasă din joc, timp în care cei ce au însoţit-o la biserică să fie aşezaţi la locul cuvenit, după rangul social şi gradul de rudenie. Tot atunci, se împodobeşte bradul de nuntă. Patru sau cinci fete din anturajul mirelui au rolul de a împodobi bradul cu panglici de culori diferite. Se coase un clopoţel sau se leagă un colac, o ramură de măr cu două despărţituri şi care, purtîndu-se în drum spre biserică, reprezintă „oastea mirelui”. El constituie semnul distinct al nunţilor româneşti, iar după ce este dus acasă se leagă în vîrful unei prăjini înalte şi se înfige la poartă sau e bătut în coama casei. Bradul este adus din pădure cu un întreg ceremonial cîntîndu-se următoarele versuri: „Tînărul nostru împărat, de dimineaţă s-a sculat/ Şi plecînd prin sat la oi/ M-a găsit la o turmă de oi/Şi m-a rugat să fiu bărbat/ Ca mîndru arţar/” În sfîrşit, mireasa este sfătuită să-şi înfrumuseţeze mirele şi să întindă o masă în cinstea lui, timp în care tatăl fetei aduce o prăjină lungă, de şase sau opt metri şi leagă bradul de ea, înfigîndu-l apoi într-unul din colţurile casei. Mireasa este aşezată pe un scaun, iar pe un ştergar întins la picioare i se pun două cornuri, o ploscă cu vin, un pahar şi o oglindă. După ce i se aşează pe cap marama de nevastă, ea o aruncă, arată oglinda şi întreabă: „Ce nu-ţi place?” Este momentul în care mulţimea adunată la faţa locului poate asculta „Hora miresei” care sună cam aşa: „Cînd eram la mama fată/ Ştiam floarea cum se poartă,/ Dar de cînd m-am măritat,/Grija casei m-a luat./” Atunci, mirele îi aruncă peste cap giulgiul de nevastă sub care se ascunde o cununiţă de flori roşii, iar pe parcursul acestei practici, denumită ” învelitul”, femeile prezente cîntă de zor: „Ridiche împupită, bine-i stă învelită/Ridiche cu creastă/ Bine-i stă ca nevastă/Bucium retezat/Bine-i stă însurat/” După aceea, întregul alai se porneşte către un rîu în scopul de a adăpa mireasa. Cel mai de vază nuntaş aruncă colacul miresei în apă iar unul dintre feciorii cei mai isteţi sare, îl scoate şi aleargă către casă, în timp ce capătă cîte ceva de la cei prezenţi.(Editura MATEESCU)

Comments

comments