Director de școală și cioban la oi

Întreaga lui înfăţişare e desprinsă parcă din legendă. Are o mustaţă stufoasă, ca porumbul în toamnă, ochi albaştri, ardeleneşti şi cumsecade. Înalt, lat în spate cît un urs matur, cu mîini puternice şi aspre, profesorul Miron Zecheru rupe creta-ntre-degete atunci cînd se află la tablă, predînd elevilor ştiinţele naturale. După ore însă, e cioban adevărat. Îşi ia turma de oi şi o mînă încetişor la păscut. Glasul lui? Tunet. Dacă strigă din vîrful dealului se aude, hăt, pînă la poalele lui. Mai totdeauna se îmbracă în costum tradiţional de oier: pantaloni din lînă, strînşi pe pulpă, „cămeşă”, brîu lat la mijloc, cu modele naţionale, în cusăturile căruia intră musai şi un celular cu care comunică, evident, cu lumea modernă.

Miron Zecheru – „cel mai cel cioban intelectual”

Orice om întrebi în Sohodol de Zecheru va şti să-ţi spună zîmbind unde poate fi găsit acest personaj absolut ieşit din toate tiparele posibile. În mintea locuitorilor şi a vecinilor lui „Miron Zecheru îi cel mai cel cioban, intelectual! Îl găsiţi greu, pentru că ori e la stînă cu oile ori la şcoală, la cursuri!” Cu puţin noroc, l-am întîlnit strîngînd nişte fîn uscat pentru oile lui. Nu s-a oprit o clipă din muncă, a vorbit încontinuu şi a dat la furcă. Apoi a luat oile la puricat, să vadă dacă cumva au vreun beteşug. Le mîngîie, se uită fix în ochii lor galbeni, cu drag. Fetele lui. Discutînd cu Zecheru uiţi că te afli în epoca Internetului, a comunicării prin satelit. Poate doar sunetul telefonului celular, care tot îl sîcîie pe la şale, îţi mai poate aminti în ce an te afli. Pe cap, îi joacă un clop, bun la toate: „No, amu’ îl poţi folosi şi păntru dormit, pui capu’ pe el că-i tare, dar şi păntru pălit!, zice ciobanul. Odată eram pe la Rîşnov şi mi-a apărut un urs în cale. Atîta m-o enervat, că tăt făcea cu botu’ spre mine, să-i dau mîncare, că am scos clopu’ şi i-am tras una peste fălci de-o văzut stele verzi. A fugit în pădure mîrîind.” Face o pauza şi se aşează pe un butuc să mai stăm la palavre. Scoate din chimir o „ţîgare”, o umezeşte cu limba apoi o aprinde tacticos. „Ideea pe care vreau s-o reţineţi e că în România acum există proprietari de turme, nu oieri! Ăştia nu ştiu să le îngrijească, habar n-au ce înseamnă o oaie. Din cauza asta animalele trăiesc rău. Ba mor pe capete, ba nu dau lapte. Dacă o oaie e nefericită şi nehrănită, cum vrei să-ţi ofere un lapte corespunzător? Ţărişoara noastră o să rămînă curînd fără oi, fiţi atenţi aici la mine! Iar despre ciobani ce să zic? Greu găseşti unul autentic. Oamenii pe care îi vedeţi la marginea drumurilor pe lîngă şosea sînt supraveghetori de oi, nu ciobani! Ca să fii cioban trebuie să ai sînge în instalaţie, nu zeamă! Ciobanul adevărat nu stă cu buza-n pahar la crîşmă, iar oile lui afară, în ploaie, ude şi flămînde.” Miron crede că ciobănia e o artă, moştenită din cele mai vechi timpuri. Oieritul nu este chiar aşa de simplu cum pare pentru unii la prima vedere. Trebuie să ai cunoştinţe de zoologie, meteorologie, geografie, să te orientezi noaptea după stele, să ştii cum să ajuţi o oaie gestantă să fete sau să-ţi aperi turma de urşi. Aşa cum îi învaţă şi el pe elevi, la clasă.

Să nu tragi oaia de ţîţe că te ţine minte!

De-a lungul timpului au avut loc şi tragedii în munţi, atunci cînd turmele de mioare „se surpă”. Aceasta înseamnă că au sărit toate într-o prăpastie, luînd pe sus, în cădere şi ciobanii, care şi-au găsit sfîrşitul odată cu ele. „O oaie se apropie de prăpastie, convinsă că acolo-i iarbă mai bună. Comunică cu ajutorul vibraţiilor, bătînd cu copita în pămînt. Celelalte simt şi sar peste ea. Dacă ciobanii nu intervin la timp e prăpăd. Mari nenorociri s-au întîmplat în munţii Bucegi, dar şi în Făgăraş, cînd turme întregi s-u prăvălit în prăpastie din neatenţia ciobanilor. Miron Zecheru mai spune că nu oricine se poate înţelege cu oaia, care este unul dintre cele mai inteligente animale din lume: „La nivel naţional biata mioriţă lae e văzută drept o proastă. Fals! Oaia e şmecheră. Îşi bate joc de tine dacă vede că eşti bălălău. E dată dracului! Tace totul pe dos, dacă nu eşti în stare să îi porţi de grijă şi să comunici cu ea! E mai îndărătnică decît catîrul! Şi să te ferească Dumnezeu să te calce cu copita! Îţi rupe degetul!” Totuşi, cum poţi ajunge la sufletul oii? Trebuie să iei notiţe de la Miron Zecheru care e expert: „Aici e un schepsis, un  meşteşug. Cu mieluşica trebuie să vorbeşti blînd, să o mîngîi, să-i cîştigi încrederea, s-o iei cu binişorul. Dacă atunci cînd o mulgi pentru prima dată eşti violent şi o tragi de ţîţe prea tare, o doare. A doua oară nu te mai apropii! Te ţine minte şi se răzbună. Laptele pe care ţi-l dă, nu va mai fi de calitate. Uneori îţi trage şi cîteva măsline în lapte, ca să-şi strice bucuria. Nu e de glumit. Cu oaia trebuie să te porţi atent, ca şi cu o muiere.” Zecheru-baci îmbină cu succes cele două meserii, cea de profesor cu cea de cioban, de care e foarte mîndru. Acum a rămas cu 90 de oi, dar speră că va cumpăra mai multe. Le iubeşte şi le îngrijeşte aşa cum făceau pe vremuri strămoşii lui. La şcoala din Sohodol, unde este profesor de biologie-agricultură, e foarte îndrăgit de elevi. „Mereu le zic băieţilor mei: măăă! Învăţaţi să vă purtaţi frumos cu animalele, că din cele mai vechi timpuri omu’ a trăit în frăţie şi înţelegere cu toate, mă! Unii mă ascultă. Alţii o iau pe alte căi. Nu-i bai, că or vedea ei mai tîrziu că am avut dreptate.” Viaţa şi poveştile acestui personaj pitoresc, puse cap la cap, ar putea da naştere unui scenariu de film. Într-o zi, omul avea treabă prin Bucureşti. Era îmbrăcat ca de obicei, în „uniforma” lui de cioban din Sohodol. Toate privirile se întorceau după el, dar nu-i păsa. După ce şi-a rezolvat problemele, Zecheru a intrat la muzeul Antipa unde, s-a întîlnit cu nişte cunoştinţe. Din vorbă-n vorbă, a început să le povestească ceva, dar în timpul conversaţiei a folosit cîteva expresii în limba latină, referindu-se la denumirile unor plante. Lîngă el, în acel moment, s-au oprit mai mulţi turişti francezi care vizitau la rîndul lor muzeul. Auzindu-l că vorbeşte în latineşte au rămas cu gurile căscate. Ba unul dintre ei a şi zis cu glas tare: „Ce deştepţi trebuie să fie românii ăştia, dacă şi ţăranii lor ştiu latina!”

Dana Fodor și Răzvan Mateescu

Comments

comments