Fața de masă

Tușa Păuna își șterse lacrimile cu podul palmei, își aranjă basmaua mai bine pe cap și se apucă de treabă. Lucra la război, cu gândurile departe, la fata ei plecată-n țări străine, „că la noi nu mai e de trăit, mumă, lumea e nebună, rea și seacă la suflet”.

Bătrânica țesea fețe de masă, apoi le vindea pe la oraș, ca să-și rotunjească amărâta aia de pensie și ca să-i cumpere nepoatei ei o păpușă mare, cu cap de „porțolan”. O văzuse ea într-un magazin de la Craiova, o frumusețe. Era blondă, cu părul inele-inele și ochii albaștri ca Oltul în zi senină.

Ionica, fiică-sa, era singură, divorțată și mai obosită decât moartea. Muncea în Anglia, zi-lumină, ba făcea și ture de noapte, că erau plătite mai bine, la o fabrică de ciocolată. Voia să facă bani, ca să repare casa în care locuia tușa Păuna. Ploua prin acoperiș și tare se mai necăjeau amândouă.

Femeia își adusese și copila acolo, o fată de zece ani, care plângea mereu, pentru că voia să rămână în țară, lângă mămăița ei. Of, câte nopți nu s-a frământat sărmana femeie! Câte zile? Dorul de fată și de nepoată o izbea ca un tren fără frâne.

În timp ce lucra la fața de masă, tușa Păuna țesea și planuri pentru a doua zi, când voia să vândă marfa și cu banii câștigați să-i cumpere nepoatei păpușa mult-visată. Pe 12 iunie era ziua ei.

Și lucra, și lucra, și lucra tușa Păuna, fericită și zâmbind cu lacrimi. La radio cânta Margareta Pâslaru, „Lasă-mi, toamnă, pomii verzi”, cotoiul Dorin, torcea liniștit la picioarele mesei, iar bătrâna s-a simțit deodată cuprinsă de o căldură cuminte care îi făcea bine.  Fața de masă era gata.

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments