Mănăstirea din mijlocul iadului


Vizualizari: 2.999

Filed under : Lumina Credinței

La periferia Bucureştiului, spre capătul Căii Giuleşti, acolo unde oraşul îşi scuipă gunoaiele, stă în genunchi, neputincioasă și ruinată, înconjurată de pustiu, o veche mănăstire, uitată şi părăsită de lume. Ea nu figurează pe lista monumentelor istorice, dar se dovedește un excelent decor pentru regizori, atunci când „trag” anumite scene din filme, pentru videoclipurile maneliștilor de mătase, găzduiește, pe rând, bandiți, întruniri sataniste și chiar viitori alpiniști dornici de antrenament. În timp ce alte capitale civilizate ale lumii se zbat să-şi conserve cât mai bine monumentele, la noi, astfel de clădiri, n-au nicio șansă și nicio importanță.

Mai cade o cărămidă, se mai crapă un perete, mai fuge o speranță

Chiar dacă Giuleştiul se află în Capitala ţării, zona are aspect de târg sărac şi mohorât. Case simple, tip vagon, pe porţile cărora stă scris, din loc în loc: „Vând Buteli”, evident cu un „i”, „Vând vin” sau „Am pâine proaspătă”, străduțe cu obraz de ulicioare, pline de copii desculți, murdari și cu burțile goale. Rareori răsar viluţe bucuroase, colorate în galben fosforescent sau roşu sângeriu. Ca să ajungi la capătul Giuleștiului trebuie să înfrunţi tone de noroi, gropi ca după bombardamente, să te fereşti de căruţe, cai, găini şi gâşte isterice, care-ţi sar pe capota maşinii gâgâind sălbatic. Strada se termină cu un cimitir la fel de sărăcăcios. În faţa lui e groapa de gunoaie. Ruinele mănăstirii se află lângă calea ferată Bucureşti-Craiova. Construită în stil neoclasic cu un plan arhitectonic deosebit, biserica îşi aşteaptă cuminte moartea. De fiecare dată când trece trenul, la nici 30 de metri de ea, zidurile gem de durere. Mai cade o cărămidă, se mai crapă un perete, mai fuge o speranță. Dinspre zidurile ei vine miros de coceni arşi şi de slănină prăjită deasupra focului. În jur, munţi de mizerie, haite de câini ce sar la grumazul străinilor, stoluri de ciori, grase cât mieii. Cu toate că acum e în agonie, monumentul a rezistat foarte mult şi sub forma de ruină. La cutremurul din 1977 turla s-a prăbuşit. Acum, cerul cade în pântecul mănăstirii împreună cu ciorile croncănitoare. În locul sfintelor picturi de pe pereţi, azi insultă privirea inscripţii vulgare. Unde ar fi trebuit să fie pictați ochii Mântuitorului sau sfântul Petru, cineva a râcâit vrednic: „Nina + Gore”. Din loc în loc se văd urme de gloanţe, iar zidurile sunt înnegrite de fum, semn că acolo a înnoptat cineva, cândva. De jur împrejur, iadul! Ca să ajungi aici, din cartier, trebuie să faci echilibristică între oase de cai morţi, vase sparte de WC-uri, cărămizi, sticle, PET-uri, oale, pachete goale de ţigări sau cutii de conserve. Colo e un papuc de copil, nişte haine putrezite, 5 pui de mâţă morți, abia fătați, bucăţi de faianţă spartă, anvelope arse. Încurajaţi de nepăsarea autorităţilor, unii locuitori din zonă s-au gândit gosposdăreşte că, decât să zacă nefolosite pe câmp în mizerie, mai bine îşi aduc cărămizile la ei în ogradă. Aşa că au strâns piatră cu piatră şi şi-au pavat curţile sau şi-au dres pereţii găuriţi. Poate cărămizile sfinte îi vor feri de necazuri şi le vor aduce bunăstarea în familie. Cine ştie?

Ctitoria unui domn excentric

Ruinele Mănăstirii ChiajnaCtitorie a domnului fanariot Nicolae Mavrogheni (1786-1790), Mănăstirea Chiajna trebuia să fie una dintre cele mai importante lăcașuri de spiritualitate ale vremii, ridicate pe meleagurile româneşti. Dar soarta ei a fost alta. Legenda spune că la mijloc ar fi fost un crunt blestem. În timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782) a început în vestul Bucureştilor construcţia mănăstirii Chiajna, lăcaş de mari dimensiuni. Avea 43 metri lungime şi 18 înălţime, ziduri groase de 1 şi 2 metri. La ea au lucrat meşterii care au înălţat conacul Văcăreştilor de lângă Târgovişte, astăzi şi el în ruină. Lăcaşul a luat numele de la o moşie a celebrei doamne Chiajna, soţia lui Mircea-Vodă. Biserica a fost finalizată în timpul domniei lui Nicolae Mavrogheni (1776-1790), originar din insulele Arhipelagului grecesc, om cu apucături ciudate, brutal cu boierii, dar spiritual şi excentric. Mănăstirea funcţiona în 1792, dar a fost părăsită în timpul epidemiei de ciumă din vremea lui Mihai Şuţu (1791-1793). Legenda spune că, însuşi mitropolitul Cozma al Ţării Româneşti ar fi murit bolnav de cumplita boală, chiar aici. Clopotul cel mare a fost aruncat, apoi, în apele revărsate ale Dâmboviţei, care trecea prin apropiere. Arhiva şi scriptele au fost arse în totalitate. Lăcaşul a fost bombardat de turci, chiar înainte de sfinţire. Ei se temeau că românii îl vor folosi drept fortăreaţă. În perioada comunistă, când lama buldozerelor intra aproape zilnic în carnea bisericilor, episcopul Antim Nica a încercat să determine autorităţile să restaureze mănăstirea Chiajna. Eforturile curajosului părinte au fost zadarnice, monumentala construcţie rămânând mai departe în paragină. Ce n-au reuşit turcii în atac, au putut românii, prin nepăsarea cu care au înconjurat-o ani de-a rândul. Păcat!

Până când?

Seara, când soarele își trage pe el pătura de culcare, lângă biserică mai poposeşte câte o căruţă hodorogită, plină vârf cu fiare vechi. Ţiganii smulg, una câte una, bucăţi din trupul mănăstirii. Nu te poţi apropia de ei, sunt mulţi, au topoare şi tupeu. O teleguţă trasă de o mârţoagă cu ochii trişti, de căluț care a fost smuls de lângă mamă, a oprit chiar lângă zidurile construcției. Proprietarii atelajului, trei bărbaţi şi o femeie, lovesc cu târnăcoape în zid, încarcă de zor cărămizi, scotocesc frenetic prin gunoaie. Când căruţa e plină oamenii dau să plece. Calul, simţind, parcă, în sufletului de animal că duce bucăţi furate dintr-o veche mănăstire, nu vrea nici jupuit de bici să o ia din loc. Cerul de deasupra Mănăstirii ChiajnaSe ridică pe picioarele de dinapoi şi trage un nechezat furios. Stăpânul îl altoieşte grabnic pe spinare: „Diee, boala dracului! Acu’ te găsişi?” Lovit crunt și speriat, calul o ia la goană prin mocirlă, gropi şi munţi de resturi. Căruţaşului nu-i vine să creadă! În goana lui nebunească, animalul dărâmă conţinutul căruţei şi apoi se opreşte, ca în filme, rânjnd ca o pedeapsă. Râde în hohote de stăpânii lui…Dar vine frigul, cade noaptea şi puradeii amărăşteanului tuciuriu n-au un acoperiş deasupra capului. Zdrelindu-şi unghiile până la sânge, ţiganii încarcă din nou cărămizile în căruţă şi pleacă. Mănăstirea Chiajna rămâne, din nou, singură între cer şi pământ, ca o rană sângerândă. A nimănui şi din ce în ce mai ciuntită, pradă ciorilor, adăpost pentru cerşetori şi infractori, linsă de câini, arsă de flăcări, soarta acestei ruine, mărturie a istoriei, se află încă în mâinile noastre…Până când? (Editura MATEESCU)

 

Comments

comments

Un raspuns La “Mănăstirea din mijlocul iadului”

  1. Anonim spune:

    Doamne ajuta!

    Parintele staret numit pentru manastirea Chiajna s-a mutat cu ajutorul Domnului acolo, dar are nevoie si de ajutorul si bunavointa oamenilor. Trebuie voluntari pentru a-l ajuta sa recicleze ramasitele de la materialele de constructie, pentru a le putea refolosi in alte scopuri tot acolo si pentru a mai curata locul din jurul si din interiorul manastirii.Cat de putini banutzi sunt deasemenea bineveniti, pentru ca nevoile sunt multe si daca tot s-au facut si se fac in continuare demersuri pentru restaurarea manastirii, ar fi pacat sa nu-l ajutam, fiecare dupa puteri. Dar din dar se face Rai!

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasa un raspuns