Miracolul vindecării și respectul față de om

Nu-mi doresc iPhone ultima generație, nici vile, nici mașină luxoasă, nici cont gras în bancă, nici cavou cu termopan la Cimitirul „Bellu”. Doresc recuperarea relațiilor umane din cancerul timpului prezent deteriorate din cauza lipsei de respect.

Păcatul plictiselii mă determină să mă scufund în lecturi profunde și să mă frământ sănătos și cu folos. Două definiții diferite, generale, inexacte, cât să bage în ceață pe oricine am găsit prin dicţionare, la explicarea cuvântului respect, care, mai mult mă încurcă. Adună pe același rând, scris corect gramatical: stima, deferența, considerația, venerația, demnitatea. Urmează: respect înseamnă “a ține pe cineva la distanță, a nu-l lăsa să ajungă familiar”. În general, se confundă respectul cu politețea, recunoștința şi restul termenilor enumeraţi. Se evită demnitatea.

Dincolo de explicaţiile de prin dicţionare, realitatea e goală de conținutul definiției, pentru că, în viaţă intervin şi nuanţele termenilor enumeraţi. Graniţele fragile şi nuanţele lor clădesc mediul unei stări interioare a ceea ce numim respect. Și asta se construiește în timp, cu trudă, perseverență, atenție.

Pornesc la drum. Vreau să ştiu ce a însemnat de-a lungul timpului respectul. Într-o şcoală de arte marţiale primul lucru pe care îl înveţi este respectul şi ţi se spune, că şi cel mai odios criminal vrea să fie respectat.

Mâna mea alunecă hipnotic printre cărţile unei biblioteci şi trag una. La prima vedere, după titlu şi domeniu, nu are legătură cu frământarea mea profundă. Etnologii înmagazinează în cărţile lor timpul şi zona geografică, sociologii şi etnografii continuă cercetarea cu a lor unghi de vedere. Statisticile lor ne îmbogăţesc memoria culturală. Din respect pentru acel trecut magic plin de sfinţenia clipei, de a mai păstra acel ceva autentic, valoros.

E o carte veche, fără prea multe poze, scrisă pe la 1900, o răsfoiesc, o miros, analizez, zâmbesc. E necesară comparaţia trecut – prezent, îmi spun în gând şi merg mai departe. Vreau să văd în câte forme apare respectul. Ce respectăm şi de ce?

O deschid la întâmplare şi citesc. Aflu că, ţăranul român n-avea timp de sfieli poetice, dar avea respect față de energiile cosmice. Tresar. Am revelația respectului.

Câtă autosugestie la țăranul român de la 1900 care habar n-avea psihologie şi nu știa să citească! Pentru el, totul era rit şi devenea sărbătoare în calendar. O formă de respect.

Astăzi, la ţară kitsch-ul a invadat în credințe şi obiceiuri. Meșteșugurile aproape au dispărut, ca şi unele meserii, de altfel.

Mai dau nişte pagini îngălbenite de vreme şi trecut. Aflu că, femeile la țară, pe la 1900, nu mâncau în timpul asfințirii soarelui. Se spunea, că soarele în imaginația populară oficia în sfințenia lui împărtășania lumii, cu prescură și vin. Multe dintre ele se ocupau de industria casnică, nu aveau şcoală, nu știau despre salutul soarelui din yoga, dar respectau energia lui. Cuptorul unde coceau pâinea era sfințit la sărbători, iar cenușa n-o aruncau în orice zi a săptămânii, în niciun caz în ziua de luni. Hrana înseamnă informaţie şi întreţine viaţa. Superstiție și respect.

Să cinstești munca cuiva înseamnă respect pentru energia depusă acolo. Ba mai mult, recunoștință, venerație. Cândva, munca era înțeleasă ca mijloc de existență ferită de lăcomie şi câștig. Omul trăia cumpătat. Avea conștiința și sfințenia muncii, omul născut, crescut, trăitor la sat și chip blând pentru rău.

Astăzi, unii au devenit robii multinaționalelor au o morgă de afaceri pe chip şi vorbesc o limbă de lemn specifică doar corporatiştilor. La bugetari se lenevește artistic pe bani puțini, se minte sănătos şi frumos despre cum se fac “proiecte”, că statul degeaba și statul de vorbă sunt ocupații de bază în timpul programului de la serviciu, ( “ocupații” netrecute în fișa p(r)ostului). Se protejează şi se premiază mediocritățile, se încurajează nepotismele, se distrug capacități intelectuale, din lipsă de respect pentru muncă şi om.

Împăcat cu firea, săteanul tempera excesele și reteza extremele. Credea în armonie şi în binele care-și găsea răsplata. Știa că declanşând un rău, își avea pedeapsa de la sine, la fel cum, suferința își găsea mângâierea, iar truda îşi merita odihna. Îngenunchea în fața răului cu smerenie, fără umilință, fără răzvrătire, fără să se impregneze de el. Îl integra în armonia cosmică, acceptându-l ca pe dimensiune firească. Nu-și complica mintea în metafizici de oțel. Credea în semnele naturii.

De pildă, în anii de secetă, nu considera un rău venit asupra pământului, ci o odihnă meritată, pentru că a rodit în alți ani și i-a dat pâine. Un rău natural transformat în șansă dată de mintea lui. Sporea binele, cum spune undeva scriitorul Vasile Andru. Viziunea creștină a omului de la ţară se întemeia pe firesc, pe o nesfârșită neîncredere în bunătatea și înțelepciunea providenței.

Mai bine de un secol în urmă, cânepa era sfântă pentru om, că-l îmbrăca, nedezbrăcându-l de respect şi de caracter. Bătrânele satului care lucrau cânepa doar noaptea, pornind de la torsul ei, depănatul, țesutul, croitul, până la cusutul cămășii, aveau o lojă imperială în odihna de veci a raiului. Astăzi, cine are cânepă în grădină e suspectat că se droghează, face pușcărie. Cânepa pentru obţinerea drogului se cultivă într-un fel, iar cea pentru a face pânză se cultivă în alt fel.

În trecut, credința oamenilor îi vindeca de orice. Tratatul de medicină populară e plin de versurile descântecelor și a combinațiilor de leacuri, ceaiuri, care declanșau miracolul vindecării bolilor. Vindecau hepatita făcând un pahar de ceară unde se punea un bănuț, iar pacientul trebuia să bea apă de acolo până se vindeca. Alt remediu, era tăiatul în frunte exact între ochi, sau sub limbă. Descântătoarele desfăceau răul și-l aruncau în vânt. Vântul nu era rău, dar purta răul. Tratau bolile cu descântec și ceai. Cât efect placebo! Pasă magică cu mătrăgună și hrean. Câtă autosugestie!

În lumea vie de atunci, candela vieții era aprinsă de rugăciunea zilnică, care ardea continuu prin credința puternică. Umbra păcatului era învinsă de lumina mărturisirii, a căinței veșnice. Răul fugea de lumină ca diavolul pentru că i se găsea cauza, era lămurit nu ignorat. În felul acesta omul nu avea cum să-şi cangreneze obsesiile. Astrele, duhurile, pietrele, sărbătorile, răspundeau prin gesturi, energii, pentru că toate se îndreptau spre izbăvirea păcatului, totul era taină, avea corespondențe magice.

Lumea moartă de azi este lumea roboților tehnologiei de vârf și a spațiului virtual. Există site-uri pentru rugăciuni cu taxa în euro pentru acatiste, pe categorii, ca preț, pentru bugetul tuturor. Lumea virtuală este creată după păcatele, frustrările, decepțiile omului. Am uitat ce-i smerenia, credința, mila, iertarea, ispășirea. Cineva distribuia la biserică o foaie cu informații despre cum putem descărca un îndreptar de spovedanie de pe un site anume, și o listă de păcate. După descărcarea listei persoana trebuia să bifeze păcatele, apoi să înapoieze lista pe mail şi să livreze generos nişte euro într-un cont, pentru aşa-zisul acatist. În rest, avea grijă să se roage popa… Nu se știe dacă e primit, că eu am îndoieli.

Timpul pare întors pe dos, iar omul răstoarnă prin păcat, rău, groază toată rânduiala lui și a lumii. Omul a ieșit din orânduiala creștină care-i întemeiată pe milostenie, ordine, onoare, omenie. Nu se respectă valorile, se otrăvesc lent modelele, se ridică la rang de cinste personulităţile. Când faci bine ajungi rău. Respecți persoana, se poartă urât cu tine, cu cât o insulți civilizat, sigur trezești în ea respectul.

Dincolo de plusuri și minusuri, ratări și înălțări, măriri, căderi, resemnări, în viața de la țară exista și o parte obscură care ieșea treptat la suprafață în timp ce răsfoiam pagină cu pagină trecutul. Răzbunările impulsive erau „rezolvate” cu magie neagră şi trimiteri spre moarte. E o zonă periculoasă unde misterele rămân nedovedite dincolo de legile lumeşti.

Și azi avem vrăji și contra-vrăji. Vraja de origine slavă și farmecul de origine greacă exprimă același lucru, doar persoana expusă răului, e una singură.

Închid cartea. Revin în prezent şi analizez relaţiile umane. Apropierea de celălalt produce acel ceva familiar ce distruge respectul. Cam aşa suna definiţia din dicţionar valabilă în viaţă. Îl suporți greu pe cel de lângă tine, nu mai eşti generos și bun cu el, nu-l ierţi, şi nu-i dai o şansa de a merge mai departe în doi, fără ranchiună.

Nu ştiu de ce, dar la români cei “șapte ani de acasă” din repertoriul educațional sunt marcaţi de carenţe. Omul de pe stradă când se adresează cuiva, modifică ușor tonul, care devine plângăcios, sau bolnăvicios când întreabă ceva, apoi uită să mulțumească pentru răspuns. Rar aud un început de frază cu: „te (vă) rog frumos!” şi apoi un: „mulțumesc!”. Injuriile româneşti sunt automatisme de limbaj frecvent folosite pe lângă clişeele limbii de lemn. Aud mai des cele două substantive de genul masculin şi feminin netrecute în vreun dicţionar, referitoare la organele genitale, dar uzuale în vorbirea curentă.

Tristețile mele visătoare adună resemnări duioase de prin cărțile trecutului. Comparate cu prezentul nu fac decât, să-mi accentueze o melancolie: astăzi, respectul este un cuvânt în dicționar, golit se sens și semnificație în vieţile noastre, dăunând grav relațiilor umane.

de Monica Andrei

Foto: pr. Iuliu Gorea

Comments

comments