Ouă muncite

Am scris acest text, din adânc respect pentru munca meșterilor populari, a tuturor artizanilor români, dar în special pentru truda femeilor care încondeiază ouă.

Pentru cei care nu știu (sau se fac că nu știu!) cu câtă migală se „scrie” pe coaja de ou, vreau să-și imagineze o clipă că țin între degete chișița, că ei desenează punct cu punct, liniuță cu liniuță, că tot ei cufundă oul în trei-patru băi de culoare sau ceară caldă. Ce-ar ieși? Ar avea răbdare? Ar trage liniile drepte? Ar ști ce simbolizează desenele lor? Ar fi mulțumiți de rezultat?

Scriu toate acestea cu tristețe și revoltă. Există persoane care n-au nici cea mai vagă idee cum se fac aceste minunății populare, care iau munca meșterilor în râs, în bătaie de joc, care susțin (fără nicio dovadă) că ouăle încondeiate sunt…niște falsuri ordinare, că ouăle ar fi din plastic și cu abțibilduri.

Din nefericire, am avut ghinionul să cunosc un astfel de element, pe care nu l-am putut convinge, pentru nimic în lume, că ouăle împistrite sunt reale și că pentru ele cineva a muncit cu pasiune. „Nu se poate, domnule, atâta precizie, astea sunt abțibilduri, nu mă păcăliți pe mine, uite, le dau jos cu unghia!” Nici când i-am arătat un ou spart, n-a vrut să creadă…

Încondeierea cu ceară a ouălor de Paști este o datină străveche, cu rădăcini slave. Tehnica este răspândită și în ziua de azi în România, Ucraina, Polonia, Slovacia, Cehia, Ungaria, Serbia, dar și în anumite regiuni ale Germaniei. Cele mai valoroase ouă încondeiate din țara noastră se fac în Transilvania (Harghita), în Maramureș, în Oltenia (Oboga-Olt), în Bucovina (Vatra Moldoviței, Vatra Dornei, Vicov și Voitinel) și în Moldova (Neamț, Suceava, Vrancea).

Fiecare ou încondeiat spune o poveste despre cea care l-a pictat, despre viaţă şi datini, despre strămoşi şi statornicia neamului românesc pe aceste meleaguri.

De Joia Mare, şi nu numai, sătencele din România obişnuiau să „încondeieze” , să „scrie” sau să „împistreze” ouă. Obiceiul s-a păstrat şi în zilele noastre.

Procesul este destul de migălos și nu oricine poate să dea viață oului, prin culori și semne, să-i împrumute o fărâmă din sufletul lui. Trebuie să ai chemare spre frumos, spre tradiții șă să respecți întocmai cele învățate din bătrâni.

Sfera ornamentală cuprinde zone dintre cele mai variate. Unele ouă erau scrise după o artă naivă, cu figuri animaliere (șarpele, albina, broasca, calul – aceleași figuri pe care le regăsim și în sculpturile dn lemn, la porți, ferestre, pe furca de tors). Urmează soarele, luna și stelele. Pe alte ouă întâlnim imagini din lumea vegetală: frunze de brad, flori, spicul de grâu. Există și combinații din toate acestea, plus desene care întruchipeaza unelte casnice: grebla, sapa, fierul, plugul. Pe ouăle împistrite mai descoperim: apa, râul, cărarea rătăcită, spirala (ouă bătrânești). Toate aceestea țin de imaginația meșterilor populari, dar și de modelele avute la îndemână preluate  din lumea înconjurătoare.

Meşteşugul nu constă neapărat în alegerea motivelor, ci şi în coloristică, în armonizarea culorilor, care pe vremuri erau strict vegetale.

Iată, mai jos, câteva „secrete” tehnice ale încondeierii ouălor, culese de noi de la marii meșteri populari din toată țara. Prin aceasta metodă se obține o redare inversată a desenului, adică o imagine negativă deoarece oul va fi vopsit în negru, roșu sau alte culori, iar ornamentele, care sunt acoperite cu ceară, vor rămâne albe.

Cum procedăm?

Mai întâi selectăm ouăle. Ele trebuie să aibă coaja albă și netedă. Le fierbem într-o oală cu apă și cu sare, apoi le lăsăm să se usuce și să se răcească până la temperatura camerei. Mai avem nevoie de următoarele: o crenguță de lemn sau un creion, în care înfigem un ac cu gămălie, o lingură din metal, pe care o vom îndoi puțin și o vom pune deasupra unei lumânări aprinse, unde vom topi ceara de albine. Pe vremuri, strămoșii noștri mai foloseau și penele de la păsări pentru a desena cu ceară pe ou. Acum, meșerii populari utilizează gămălia acului, pe care o introduc în ceara topită și apoi, fac desene inspirate din natură sau geometrie.

După aceasta, urmează vopsirea oului deja desenat (în roșu, albastru-închis, negru sau corai). Îndepărtăm ceara prin încălzire și ștergem ușor oul, cu o bucățică de hârtie sau cârpă moale. Uneori, în cazul în care a fost folosită ceara colorată, ea poate fi păstrată, desenele obținute fiind în relief și de mare efect. Operațiunea este, într-adevăr, migăloasă, cere îndemânare și foarte multă atenție. Artiștii populari, unii dintre ei neștiuți de nimeni, ascunși sate rupte de civilizație, reușesc să facă adevărate opere de artă, comori de suflet ale poporului român. Din păcate, puțini sunt aceia care încearcă să păstreze vie tradiția adevărată și să o readucă la locul ei meritat.

Bibliografie: De civitate rustica-Gheorghe Vrabie- Studii și cercetări de etnologie și literatură populară- Editura Grai si Suflet-Cultura națională, 1999

*chișiță- chișițe, s. f. Pensulă de încondeiat ouăle, făcută dintr-un bețișor (de obicei de aramă sau de tinichea subțire) prevăzut cu cîteva fire de păr de porc. Unele ouă se închistresc (= împistresc) foarte frumos cu chișița sau închistritoarea. ȘEZ. VII 116.

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments