Obiceiuri de primăvară

Între 1 şi 9 martie, în tradiția populară, se sărbătoresc „Zilele babelor”. Legenda spune că bătrâna purta douăsprezece sau nouă cojoace, pe care a început să şi le scoată, unul după altul, la începutul lunii martie, pentru că au fost zile însorite. Baba Dochia a avut trei momente speciale: 1 martie: timpul dedicat însămânţării de primăvară, 2 martie: ziua muncii de vară; 3 martie: reprezentând secerişul de toamnă.

În funcţie de evoluția vremii în aceste trei zile, putem şti cum va fi timpul în cele trei anotimpuri amintite.  În primele nouă zile din martie, ne alegem „o babă”, o zi. Se spune că dacă ziua aceea este însorită, aceasta înseamnă ca eşti binecuvântat cu un suflet pur şi blând şi totul îţi va merge bine întreg anul. Dacă vremea este friguroasă şi geroasă, cu vânt şi cu un cer înnorat, atunci persoana va fi la rândul ei cu inima rece, rea şi îngheţată.

Există o altă parte a acestei legende legată și de mărţişor, legendă care ne spune că Baba Dochia obişnuia să cutreiere peste dealuri şi văi împreună cu turma sa de oi. Ea torcea lână și, la venirea primăverii, i-a venit ideea să găurească un bănuț trecând prin el o bucată de lână. Așa s-a născut mărțișorul. 

Astăzi există albinuțe, pisicuțe, flori, câini, elefanţi, fluturi, semne zodiacale, inimioare, chei, personaje de basm, etc, o lume creată special pentru a simboliza venirea primăverii, alături de  bucheţele de violete, ghiocei, zambile.

O altă sărbătoare care ne bucură primăvara, sunt Moșii. În număr de nouă, ei sunt buni, blânzi, și, conform tradiției, ei alungă zilele de Babe și aduc vremea bună. Prima zi a Moșilor se suprapune cu ultima zi a Babelor și anume, ziua de 9 martie, o zi în care se prăznuiește și sărbătoarea creștin ortodoxă a Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia. Așa că, prima zi a Moșilor aduce cu ea o sumedenie de tradiții și obiceiuri, în funcție de diferitele regiuni ale țării. Cel mai întâlnit obicei este acela de a bate pământul cu bâte și maiuri, pentru a alunga gerul și a scoate căldura. Cine face acest lucru, trebuie să știe anumite descântece învățate de la străbuni. 

Mamele de oieri fac o turtă de porumb sau de grâu, pentru ca turmele să fie protejate și ferite de primejdii. Prin unele regiuni ale țării, gospodinele de la sate nu iau ouăle de prin cuibare, pentru că există o superstiție care spune că acestea trebuie lăsate acolo, pentru a fi spor la ouă și la pui tot anul ce vine.

Un alt mit spune că în prima zi a moșilor nu trebuie aruncat gunoiul din casă, pentru a nu se înmulți lupii. În unele zone din Oltenia există obiceiul ca, în dimineața zilei de 9 martie, să se afume casa și pe cei care locuiesc în ea, deoarece așa vor fi feriți tot anul de animale și lighioane sălbatice.

Tradiția populară ne mai învață că așa cum va fi vremea în 9 martie, așa va fi timp de 40 de zile, iar dacă în prima zi a Moșilor va fi frig, atunci e semn că iarna va dura până la Sfântul Gheorghe.

Artizanescu.ro

categories Paranormalul in traditia romaneasca | comments Comentarii (0)

Sfântul Apostol Luca, primul pictor de icoane

Întotdeauna m-am întrebat, privind picturile de pe zidurile bisericilor: oare cine a fost primul om care desenat chipurile sfinților? Cum a potrivit el culorile din pensulă, liniile, ochii și privirea apostolilor? Trebuie să-i fi și cunoscut la chip pe unii dintre ei, să le fi vorbit, să le fi ascultat poveștile…

A convertit mulți evrei la credinţa creştină

Sfântul Apostol Luca, a cărui pomenire creștinii ortodocși o sărbătoresc pe 18 octombrie, este considerat fondatorul iconografiei creștine. Sfântul Evanghelist Luca s-a născut în cetatea siriană Antiohia. Părinţii lui nu erau evrei. Totuși, Luca avea o educație aleasă și cunoștea foarte bine legile lui Moise şi obiceiurilor poporului evreu. Este posibil ca el să fi primit religia iudaică înainte de a se converti la creştinism. În tinerețe, bărbatul a fost atras de filosofie, a studiat arta și medicina. Totodată, era și foarte talentat la desen și pictură, din mâinile lui ieșind adevărate opere de artă. Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca este autorul Evangheliei după Luca, însoţitorul Sfântului Apostol Pavel (Filimon 1:24, 2 Timotei 4:10-11) şi este numărat printre Cei Șaptezeci de Apostoli. Luca s-a născut în Antiohia siriană şi a fost medic. Când a ajuns la Ierusalim, Luca a venit la credinţa în Iisus Hristos. Se spune că el și Cleopa l-au întâlnit pe Domnul înviat pe drumul spre Emaus. După Pogorârea Duhului Sfânt, Luca se întoarce în Antiohia, apoi călătoreşte spre Roma, împreună cu Sfântul Pavel, convertind foarte mulți evrei şi păgâni la credinţa creştină. La dorința creştinilor, Sfântul Luca scrie o Evanghelie. După mucenicia Sfântului Apostol Pavel, Sfântul Luca propovăduieşte Evanghelia de-a lungul Italiei, Dalmaţiei, Macedoniei şi altor regiuni. La bătrâneţe ajunge în Libia, în Egiptul de Sus, apoi în Grecia unde continuă să propovăduiască şi să convertească poporul la credința creștină. În completare la Evanghelia sa, Sfântul Apostol Luca scrie Faptele Apostolilor.

Tămăduitorul de ochi

În timpul vieții, el pictează trei icoane ale Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, dar şi icoane ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Conform tradiției, Luca este cel care a pictat prima icoană a Preacuratei zisă și „Povăţuitoarea”, menţionată în Paraclisul Maicii Domnului: „Mută să fie gura păgânilor/Care nu se închină cinstitei icoanei tale,/Celei zugrăvite de sfântul/ Apostol şi Evanghelist Luca,/Ceea ce se cheamă Povăţuitoare.”

Când a împlinit 84 de ani, a fost prins de idolatrii care l-au chinuit, torturat și apoi spânzurat de un măslin din orșul Teba, pedepsindu-l pentru credința ce i-o purta lui Iisus Hristos. Moaștele sale făcătoare de minuni au fost strămutate la Constantinopol în timpul împăratului Constanțiu, fiul Sfântului Constantin. Oameni din toată lumea au început să vină în pelerinaj și să ceară ajutor Sfântului Luca. Foarte multe tămăduiri s-au făcut pentru cei ce sufereau de boli de ochi. Preţioasele moaşte au fost aşezate lângă altar alături de moaştele sfinţilor apostoli Andrei şi Timotei.

Dana Fodor Mateescu

Foto Internet.

categories Lumina Credinței | comments Comentarii (0)

Fața de masă

Tușa Păuna își șterse lacrimile cu podul palmei, își aranjă basmaua mai bine pe cap și se apucă de treabă. Lucra la război, cu gândurile departe, la fata ei plecată-n țări străine, „că la noi nu mai e de trăit, mumă, lumea e nebună, rea și seacă la suflet”.

Bătrânica țesea fețe de masă, apoi le vindea pe la oraș, ca să-și rotunjească amărâta aia de pensie și ca să-i cumpere nepoatei ei o păpușă mare, cu cap de „porțolan”. O văzuse ea într-un magazin de la Craiova, o frumusețe. Era blondă, cu părul inele-inele și ochii albaștri ca Oltul în zi senină.

Ionica, fiică-sa, era singură, divorțată și mai obosită decât moartea. Muncea în Anglia, zi-lumină, ba făcea și ture de noapte, că erau plătite mai bine, la o fabrică de ciocolată. Voia să facă bani, ca să repare casa în care locuia tușa Păuna. Ploua prin acoperiș și tare se mai necăjeau amândouă.

Femeia își adusese și copila acolo, o fată de zece ani, care plângea mereu, pentru că voia să rămână în țară, lângă mămăița ei. Of, câte nopți nu s-a frământat sărmana femeie! Câte zile? Dorul de fată și de nepoată o izbea ca un tren fără frâne.

În timp ce lucra la fața de masă, tușa Păuna țesea și planuri pentru a doua zi, când voia să vândă marfa și cu banii câștigați să-i cumpere nepoatei păpușa mult-visată. Pe 12 iunie era ziua ei.

Și lucra, și lucra, și lucra tușa Păuna, fericită și zâmbind cu lacrimi. La radio cânta Margareta Pâslaru, „Lasă-mi, toamnă, pomii verzi”, cotoiul Dorin, torcea liniștit la picioarele mesei, iar bătrâna s-a simțit deodată cuprinsă de o căldură cuminte care îi făcea bine.  Fața de masă era gata.

Dana Fodor Mateescu

15.01.2019.

17.27

 

 

categories Oameni | comments Comentarii (0)

Cine desparte doi dragi, poartă-i corbii carnea-n fagi

 

Strigătura sau țâpuritura românească era nelipsită la nunțile tradiționale, la joc sau la șezătoare. Reprezintă un patrimoniu imaterial, spiritual, cu o valoarea deosebită pentru țăranul român.

Vai săraca nănașa,

De trei zile tot să gată

Și-o vinit cu rochia spartă

Vai săracu` nănașu`

De tri zile s-o gătat

Și-o vinit cu clopu` spart.

Conform dicționarului explicativi al limbii române, strigătura este o exclamație onomatopeică, o specie a liricii populare, de obicei în versuri, cu un caracter epigramatic, cu aluzii satirice sau glumețe ori cu conținut sentimental, care se strigă la țară, în timpul unor jocuri populare.

Cel mai ades, românul strigă de bucurie, dar și la necaz.

Din bogăția inestimabilă a folclorului românesc, prof. Rodica Sonia Butnaru, autoarea volumului Strigătura, apărut la editura Semne, a ales „strigătura”, intuind valoarea etică și estetică, dar și calitățile educativ formative ale acestei specii absolut fermecătoare a liricii populare.

Cine strică dragostele

Mânce-i grâul păsările

Și n-aibă pâne pe masă

Nici sănătate-n casă.

„Această specie a creației populare orale s-a născut odată cu neamul românesc, odată cu limba noastră, odată cu jocul și cântecul, cu călușarii și hora, la care se strigau comenzile de joc ori aprecieri la adresa dansatorilor.”

 

Cine desparte doi dragi,

Poartă-i corbii carnea-n fagi,

Ardă-i focul peste-ogoară

Sau de grea boală să moară.

 

Legată de evenimentele cotidiene ale vieții tărănești, dar și de cele de excepție, strigătura a urmat calea acestui mediu și, ca atare, și-a restrâns, treptat, atât aria, cât și ponderea maniestării. Cel mai mare deserviciu, credem, i-a adus slaba cunoaștere, în raport cu alte specii ale creației populare, care erau mai ușor de surprins decât strigătura, creație adeseori spontană, improvizație de moment și de ocazie.”

 

Cine iubește și spune,

Nu-l răbda, Doamne, pă lume,

Cine iubește și tace,

Rabdă-l, Doamne, și-i dă pace!

….

Ieși afară, soacră mare,

Că vinim cu noru-ta,

Fără ladă, fără țol

Și vine cu curu` gol.

….

„Am fost ieri seară la clacă,

N-am găsit fată să-mi placă

Fata care-mi place mie

N-o lasă mă-sa să vie.

Și mi-o ține-nchisă-n casă,

Nu-i dă drumu` să iubească.

Prof. Rodica Sonia Butnaru- Strigătura, specie literară a folclorului românesc

 

 

categories Ziceri romanesti | comments Comentarii (0)

De ce nu plec?

Citesc cu tristețe pe rețelele de socializare, pe bloguri și prin presa online că va fi din ce în ce mai greu de trăit în România, că va fi din ce în ce mai grețos și mai sufocant aici, că infractorii eliberați din pârnaie de oamenii PSD-ului vor fura mai departe nestingheriți, vor ataca și poate chiar vor ucide. Lumea este din ce în ce mai panicată, din ce în ce mai confuză și mai rigidă.

Mulți au plecat deja din țară și încă vor mai pleca. Vor părăsi definitiv locul în care s-au născut și au crescut. Unde pleacă? Oriunde!

Deseori, toate astea îmi stârnesc și mie o poftă teribilă să-mi fac catrafusele și să mă îndrept unde-a-nțărcat dracu` iapa.

Dacă m-ar întreba cineva, repede, dacă aș pleca din țară definitiv, aş zice că, da! Mi-aş lua copilul în dinţi, ca leoaicele, şi m-aş duce. Fără să mă mai uit înapoi! De ce m-aș uita? Să văd ce? Pe cine?

Pentru că, aici, mi se pare acum totul străin. Pentru că pământul pe care calc îmi fuge de sub tălpi, pentru că cineva, infernal și corupt, mi-a furat ţara…

Întâi mi-a jefuit-o de fructe, de grâne, de păduri, de fabrici, de oamenii buni, i-a rupt ţoalele de pe ea, ilicul, ia cu arnici și cruciulițe… Apoi, a târât-o, pe jos, de păr, a despletit-o, a umilit-o, ca pe târfele din bordel, a lovit-o şi mi-a scuipat-o. I-a distrus satele, pădurile, i-a determinat pe oameni să-și părăsească locurile natale și să plece-n cele patru zări…

România nu s-a putut apăra. S-a ghemuit cu genunchii la gură și-a plâns tăcută. Iar noi, copiii ei, eram prea surzi şi prea ocupaţi ca s-o mai auzim cum ne cheamă în ajutor.

Aș pleca pentru că aici, când naşte o femeie, copilul ei, sănătos şi apărat în pântec, ar putea să rămână orb şi paralizat, pentru că cineva nu intervine la timp, pentru că unii medici uită jurământul şi blestemul lui Hypocrat sau nici n-au auzit de ele.

Aș pleca pentru că mulţi dintre puştanii de clasa a I-a vor să devină „boși de boși”, „șmecheri bazați„ şi nu pictori, muzicieni, arhitecți sau igineri-constructori. Unii copii visează să aibă „buzunarul bancomat”, Audi Q 7, BMW, ultimul tip şi „gagici de 7 stele”.

Aș pleca pentru că bătrânii României au ajuns de batjocură, și pentru că simt miros de frică peste tot.

Acum, la 100 de ani de… Românie, mi se face dor de ţara mea, cea pe care am cunoscut-o când eram mică, de aroma ei dulce, de jocurile şi datinile ei, de ciobani şi oi, mi-e dor de cântece vechi, de pâinea scoasă din cuptor de bunică-mea, mi-e dor de furnale şi uzine şi de oamenii veseli, care muncesc şi construiesc.

Nu-s vorbe umflate cu pompa, de propagandă. Sunt vorbe care ustură. Și în care cred.

Totuși, nu plec nicăieri. De ce? Pentru că sunt lașă? Habar n-am. Găsesc mereu motive. Nu plec, pentru că aici am plâns și am râs pentru prima dată. Pe străzile din Bucureștiul meu frumos mi-am julit genunchii. Aici am crescut, aici am învățat să scriu.

Nu plec pentru că la fiecare colţ de stradă mă întâlnesc cu sute de „danafodor”. Una e în clasa I, la şcoala generală 170, de la piciorul Podului Grant. E îmbrăcată într-un costum de şoim al patriei şi e fericită în copilăria ei colorată. Altă „danafodor” merge la liceu, în uniformă și cu o bentiță nesuferită, alta ia examenul la facultate și se bucură intens. Una e părăsită de iubiţi cretini, alta e adorată și răsfățată de toată lumea. O Dană de 19 ani e în Piaţa Revoluţiei şi strigă: „Jos Ceauşescu!”, alta, de 36 de ani, naşte, cu bucurie şi groază, într-o maternitate din Bucureşti.

Nu plec din ţara mea! Aici e sămânţa din care am ieşit, aici odihnesc bunicii mei, care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, aici dorm sub pământ părinții mei, plecați prea repede…

Nu plec, pentru că îmi amintesc și acum ce a spus Andrei, băieţelul meu, când avea patru ani și a văzut steagul tricolor pus la fereastră de bunicul lui, care a zăcut în puşcăriile comuniste: „Mamaaa, uite, bunicul şi-a pus România la geam!”

Dana Fodor Mateescu

categories Oameni | comments Comentarii (0)