Ulciorul de nuntă

Se spune adesea că apa, vinul sau laptele, băute direct din cănile de pământ au un gust mult mai bun decât dacă ar fi băute din pahare de sticlă sau căni din metal. 

Este adevărat și, dacă nu ați făcut lucrul acesta până acum, e timpul să încercați, până nu dispar de tot oalele de lut. Pentru că olarii adevărați din România sunt din ce în ce mai puțini, din păcate…Cei bătrâni s-au dus, cei tineri pleacă în străinătate, pentru un trai mai bun. Roata rămâne singură, uitată într-o magazie…

*****

Tradiția olăritului este milenară pe teritoriul țării noaste, iar memoria populară păstrează vie diversitatea obiectelor create din lut: farfuriile, cănile, ulcioarele străchinile, toate nelipsite din gospodăria tăranului, a orășeanului, obiecte care au fost daruri obișnuite pe la nunți, botezuri și pomenile celor răposați.

În satul tradițional, olarul este singurul deținător al informației privind întregul proces de prelucrare a lutului, de scoaterea lui din „lutărie”, până la arderea vasului. Meșterul interacționează în activitatea sa cu trei elemente vitale: pământul, apa și focul, pe care le stăpânește ca un demiurg. (muzeograf Georgeta Roșu – Ceramică tradițională)

Probabil, de aceea, arta ceramică a fost considerată de multe popoare o creație de natură divină. Adam, bărbatul biblic, omul primordial, a fost și el, la început, o bucată de lut. Dumnezeu a luat țărâna de pe jos, a frământat-o, i-a dat forma unui trup ca al LUI și a suflat viață spre el, pentru ca acesta să devină ființă vie.

În legendele românești se spune că olarii ar fi furat meseria de la Dumnezeu, pentru a modela vasele de lut. Fiindcă nu aveau puterea divină de a le însufleți, le-au nemurit arzându-le. În cadrul unui ritual, cel mai cunoscut substitut al omului, atestat din neolitic până azi, este oala de lut.

În imaginarul popular oala și strachina de pământ sunt termenul de comparație pentru trupul și sufletul omului. De aceea, oala are „gură”, „buză”, „gât”, „pântec”, „mănușă” (sau toartă), „mână”, „picior”. Când e bine arsă și nu-i dogită oala „are glas frumos”.

*****

Nunta tradiționala a consacrat două tipuri de vase de pământ: ulciorul și plosca (poate fi și din lemn încrustat).

Devenite și simbol al nunții, ulcioarele sunt prezente în cele mai importante momente ale ceremoniei, în mai toate zonele țării.

La pețire, în Oltenia, viitorul mire își trimite pețitorii și starostele la părinții fetei, să-și încerce norocul. Dacă părinții ei beau din ulcior, este semn că sunt de acord cu pețirea, dar dacă nu sunt înțeleși sau fata nu vrea să se mărite cu cel care le întinde ulciorul, fac ce fac și, fără să vadă nimeni, aduc îndată atâta rachiu pe cât s-a băut până în clipa aceea și îl pun dinaintea starostelui și al oamenilor prezenți.

Ulciorul este prezent mereu la chemarea la nuntă, secvență care se petrece, de obicei, joia, în săptămâna nunții.

Ulciorul este purtat de „fratele ( sau cumnatul) de mână” pentru a face invitații din partea socrului mare și a nașilor. Acesta putea fi recunoscut după plosca sau ulciorul și prosopul pus, fie de-a curmezișul pieptului (Teleorman), fie la gât sau cu capetele atârnând liber (Olt și Dolj).

Un alt fecior ducea ulciorul prin sat, din partea miresei, pentru chemarea rudelor ei și a invitaților socrului mic. Cei care acceptau invitația trebuiau să guste din ulciorul cu rachiu.

În aceste clipe, pețitorii care chemau la nuntă strigau: „Bună ziua gospodari/Să știți că avem nuntă mare cu lăutari/Și vecinul Ion, socru mare/Vă invită, să nu vă fie cu supărare/La dumnealor acasă la masă mare”.

„Fratele de mână” ducea în dar socrului mic, a doua zi după nuntă, un ulcior plin cu rachiu și o salbă.

*****  

Ulciorul de nuntă nu era folosit numai pentru a invita nuntașii, ci și pentru a alege nașii. Ca paharul cu vin în ritualul pețitului, când primirea sau refuzarea lui însemna acceptarea sau nu a căsătoriei, ulciorului cu rachiu sau vin capătă valențele unui limbaj codificat de comunicare, primirea ori refuzarea lui însemnând acceptarea sau nu a calității de naș.

La Oboga și Româna, atât mirele cât și mireasa făceau invitații la nuntă. Mirele era însoțit de doi „mânji”, aleși dintre prietenii necăsătoriți, iar mireasa era însoțită de două fete fecioare, „iepele”. După nuntă, când fata pleca la bărbat acasă, ulcioarele (numite și ibrice) erau umplute cu rachiu sau vin roșu, din care erau beau toți nuntașii. Aceasta simboliza cinstea miresei.

Sursa: Muzeograf Georgeta Roșu – Ceramică tradițională din România în colecțiile Muzeului Național al Țăranului Român-SC ALCOR EDIMPEX SRL)

Comments

comments