Cum mâncau strămoșii noștri

Cât mănâncă, țăranul dorește să fie și să aibă liniște. „Lasă-mă să-mi ticnească mâncarea!”, ”Nu mă face să înghit cu noduri!”, etc, arată dorința lui să fie lăsat în pace cât mănâncă.
Iarna, țăranul român mănâncă bine de două ori pe zi, între 9 și 10 dimineața și înainte de-a amurgi. Copiii (plozii, băieții și fetele) mănâncă atuci când flămânzesc și li se dă ce este, mănâncă ce apucă.
Vara, pe vremea lucrului, soroacele de mâncare sunt: dimineața, la prânz ori prânzișor, cam între 8 și 9 a.m, la prânzul cel mare, între 12.30 și 14, pe la toacă, când se hodinesc muncitorii și mănâncă ce-a rămas de la prânzul cel mare, și masa de seară, care se dă după ce se întorc muncitorii de la lucru, pe amurgitele.
Când e la drum, pe jos ori cu carul, prânzurile sunt cam la fel. Dacă lipsește mai multe zile, țăranul își ia după el, într-un sac, pită, mălai, sare, un ceaunaș, un ștergar curat și „udătură” (brânză, slănină, măsline, usturoi, ceapă, pește sărat, etc).
La vremea prânzului, poposește, dă de mâncare boilor sau cailor, și, într-o parte a carului, întocmește o vatră, unde face focul, pune apa la fier și, în vreme ce boii mănâncă, își pregătește și el masa. Mămăligă cu brânză, slănină, ceapă sau usturoi. Ce poate fi mai bun? Ospătează, apoi face trei cruci mari și îi mulțumește lui Dumnezeu.
Mâncarea la câmp o îmbucă pe jos. Acasă se pune la masă. Mai toate mesele sătenilor sunt rotunde, cu trei picioare, în jurul cărora încap mai mulți. În odaia cea curată are și masa cu patru picioare, acoperită mereu cu o față de masă.
Mâncarea la câmp se duce astfel: mămăliga, mălaiul ori pâinea, brânza, măslinele, ceapa, usturoiul, etc, se pun într-un ștergar curat, apoi într-o desagă. Tot acolo au loc și lingurile, cuțitul, străchinile (din lut), sarea, piperul. „Udătura” se cară în oale care se leagă la guri cu o ață numită „căpăstru de oale”, pentru a putea fi purtate mai ușor la drum.
Cu demâncarea se duce îndeobște femeia (gospodina), iar dacă are fete mari, le trimite pe ele, de-a fala și pentru deprindere. Dacă la muncă sunt și femei sau fete, demâncarea se trimite prin băieții mărișori.
Ajungând la ogor, la locul de muncă, gospodina alege un loc potrivit, bun de odihnă. Acolo, femeie așterne masa, pe jos, pe un ștergar curat, pune atâtea linguri câți lucrători sunt, taie mămăliga felii, pune strachina la mijloc, toarnă în ea demâncarea, și poftește mesenii la ospăț.
Oamenii se descoperă pe cap, se spală pe mâini, își fac semnul crucii spre răsărit și se pun la masă. Unii gospodari beau, înainte, un păhărel de răchie sau țuică, să meargă mai bine mâncarea.
Când se scoală de la masă, unul dintre țărani zice: „Mulțumescu-ți, ție, Doamne, și de pâne și de sare, și de darul sfinției Tale!”. Unii mai spun și „Bogdaproste”, dacă s-au săturat și le-au plăcut bucatele.
Țăranul, când mănâncă, nu bea nici apă nici vin. El bea doar apă, atunci când îi e sete. După ce se ridică de la masă, bea câteva gâturi de apă. Firimituri, la masa țăranului, nu se văd. De se fac, se strâng și se mănâncă. Pe jos nu se dau și, de cad, se iau, căci e păcat să calci pâinea în picioare.
Țăranul n-are furculiță. El mânâncă cu mâna și cu lingura, cum a apucat din moși-strămoși. Din aceeași strachină mănâncă și bătrânii, și copiii, și stăpânul, și sluga. La aceeași masă stau cu toții. Măsuța rotundă, cu trei picioare, la care au mâncat mulți dintre cărturarii de seamă de azi, și la care a mâncat și culegătorul acestor cunoștinți populare. – Mihai Lupescu
Mihai Lupescu, s-a născut la 1 august, 1861, în satul Spătărești, la 4 km de Fălticeni, și a fost un strălucit dascăl folclorist, un iubitor pasionat și culegător al folclorului și tradițiilor românești, prototipul învățătorului care consideră că este datoria sa să adune cu grijă și să pună la păstrare nestematele creației noastre populare. (Maria Rafailă)
Sursa: Din bucătăria țăranului român- editura PAIDEIA, 2000, Colecția Științe sociale, Restitutio

Comments

comments