Paștele morților

A două săptămână după Sfintele Paşti şi Duminca Tomii e consacrată morţilor. În popor se mai numeşte şi săptămâna Negrelor sau a Mironosiţilor, ultima duminică sugerând postul negru ţinut de femei în aceste zile.

În Lunea Morţilor sau Paştele morţilor, e ziua în care se spun rugăciuni la mormintele celor duşi la Tatăl. În satele româneşti lunea aceasta e considerată zi de post, dar, în mod curios, oamenii mănâncă pască şi slănină sfinţită, păstrate special de la Paşte, spunând că astfel vor fi feriţi de orice primejdie, în caz că, peste ani, vor greşi într-o zi de post şi vor gusta „de dulce”. În această zi după Duminica Tomii, în estul şi sudul Europei se sărbătorea pe vremuri Paştele Blajinilor sau Rohmanilor. Așa cum arată etnologul Elena Niculiţă-Voronca, termenul este o forma alterată a lui „roman”, iar Theodor Sperantia consideră că acesta derivă direct din cuvântul „roman”.
Se spunea despre blajini că ei ar fi fost primii oameni de pe pământ, cei care au susţinut până azi stălpii cerului şi ai pământului. Blajinii, fiinţe cu suflete curate, de îngeri, au fost convertiţi de Fiul Oii şi nu de Iisus Hristos. Ei locuiesc într-o ţară îndepărtat sau chiar sub pământ, feriţi de lumea noastră păcătoasă. Alţii cred că rohmanii trăiesc pe nişte insule izolate, umblă dezbrăcaţi, ca la începuturile lumii, mănâncă fructe şi ce le aruncă ciorile din zbor. La trup sunt mult mai firavi decât un om de rând, arată ca nişte pitici sau spiriduşi, însă au calităţi morale deosebite, sunt buni, blânzi, sinceri şi zâmbitori, adevărate modele pentru noi. Postesc mai tot anul, împiedicând astfel sfârşitul lumii noastre, iar în rugăciunile lor nu cer nimic. Singura sudalmă ieşită vreodată de pe buzele lor este: „Du-te la Domnul!” În cultura populară românească se mai spune că ei se trag din copiii care mor imediat după naştere.

Gospodinele şi fetele nemăritate aruncă în ape curgătoare coji de ouă roşii pentru blajini

Comunicarea dintre lumea noastră păcătoasă şi cea a micuţilor blajini se face prin cojile de ouă roşii sau încondeiate, aruncate de gospodine pe apa curgătoare în Vinerea Mare sau în Sâmbăta Paştilor. Cică e mare păcat dacă femeile uită cumva să azvârle cojile, pentru că rohmanii n-ar mai şti atunci când e Paştele lor. În unele regiuni, numai fetele fecioare, neajunse la pubertate, pot arunca aceste coji colorate. Resturile plutesc timp de 8 zile. Dintr-o coajă se face un ou întreg. În cele din urmă, toate ajung pe Apa Sâmbetei, un râu groaznic, care ţâşneşte de sub rădăcinile Bradului Lunii şi trece prin locurile blajinilor. El înconjoară de 3, 7 sau 9 ori pământul şi se varsă pe lumea cealaltă, direct în Iad. Văzând ouăle plutind pe Apa Sâmbetei, blajinii le strâng şi încep să le mănânce, spunând că dintr-un ou se satură 12 suflete. După ce şi-au pus burţile la cale, piticii se căsătoresc cu femeile lor, înmulţindu-şi, astfel, neamul. Pe vremuri, sătenii ţineau cu străşnicie Paştele Blajinilor crezând că altfel animalele lor se vor îmbolnăvi, ogoarele nu vor rodi, iar ei înşişi vor suferi de dureri cumplite la picioare şi la mâini. În zona Botoşanilor, moşii şi babele dădeau de-a dura ouăle roşii, în amintirea blajinilor. La Bucov şi în alte regiuni, ţăranii ieşeau la iarbă verde cu toată familia, iar firimiturile şi stropii de băutură care cădeau pe pământ erau lăsate special pentru cei omorâţi de hoţi, împuşcaţi spânzuraţi sau înecaţi.

Comments

comments