Caleașca, din nou la modă!

Într-o vreme în care românii cu bani se întrec în caii putere ai automobilelor de ultimă generaţie, un prahovean este încrezător în viitorul trăsurilor şi al caleştilor.

Ploieşteanul Ovidiu Nicolescu a lucrat ani de zile ca fotograf în staţiunile turistice de pe Valea Prahovei, o meserie care, după apariţia camerelor digitale, n-a mai rentat, asemeni multor afaceri tributare progresului tehnic. Are 50 de ani, dar din copilărie a nutrit o pasiune pentru lăcătuşerie, observându-şi zilnic tatăl, în micul atelier improvizat chiar acasă, cum meştereşte diferite obiecte. În universul sculelor mecanice, dominat de un strung adevărat ca acelea de la uzină, capul familiei îmblânzea pe vremuri fierul, dăruindu-i un sens şi puţin suflet. După moartea acestuia, Ovidiu s-a gândit să nu lase în paragină „locul de muncă” al părintelui său. Din când în când, mai dregea câte o piesă de la vechea Dacie 1100 sau câte o broască îndărătnică. Marea inspiraţie, aproape poetică, avea să-i vină în urmă cu 2 ani, când, contemplând nenumăratele fierătanii care se adună de regulă în curţile oamenilor, s-a gândit, aşa din senin, să îşi facă o trăsură. Dar nu orice fel de atelaj, ci ceva cum n-a mai văzut Ploieştiul de la 1800! Şi cum adevăratul gospodar îşi face iarna car, iar vara… ar putea să scoată un profit de pe urma lui, omul s-a pus pe treabă. Ploieşteanul a început mai întâi să strângă piese componente. Pare incredibil, dar la fiare vechi, în curţi părăsite sau poduri pline de păianjeni, încă mai pot fi găsite osii, felinare sau roţi de caleaşcă din vremurile demult apuse.

„Ai nevoie de răbdare, meticulozitate, e ca la ceasurile elveţiene”

Când l-am întâlnit, Ovidiu era în atelier. Am intrat ca un motan. Nici nu m-a simţit, de concentrare. Aerul dintre noi mirosea a fier ars, a lemn dulce şi a boare de primăvara adusă pe furiş de vânt. Bărbatul meşterea de zor, bătea cu ciocanul: zdraaang! mai trăgea o pilă, măsura atent, atent, mângâia piesa de oţel, ca şi când carnea metalului i-ar fi şoptit numai lui, cum trebuie să fie. Apoi o privea subţire, în lumina gălbuie, ca şampania, strecurată pe geamul din faţă. „E bine acum, zice, lustruind bucata de fier cu palma. Era puţin cam strâmbă, dar am ajustat-o. Eu nu mă joc, toate trebuie să fie perfecte, altfel nu sunt mulţumit. E o artă construirea unei trăsuri, ai nevoie de răbdare, meticulozitate, ambiţie, ca la ceasurile elveţiene. Pun sufletul meu aici, nu e glumă.” Meşterul a reuşit, cu ajutorul unor schiţe şi modele vechi, să reconstituie o trăsură, care făcea probabil furori pe uliţele burgurilor de secol XIX. Pe osia acesteia încă mai poate fi văzută inscripţia unui atelier din Viena şi anul fabricaţiei: 1810. Interesant este că meşterii austrieci prevăzuseră încă de pe atunci un dispozitiv de ungere la sistemul de rulare al acestor vehicule. La capătul fiecărei osii există aşa-numitele bucele, nişte cămăşi de fontă care intră pe fuzetele punţilor din faţă şi spate. În interior acestea au prevăzut câte un canal spiralat care conduce vaselina necesară ungerii. Trăsura are chiar şi sistem de frânare pe disc, cu plăcuţe, asemănător autoturismelor. Arcurile din oţel pe foi dispun de mucuri, adică mici bolţuri care împiedică desprinderea acestora. Roţile cu spiţe sunt confecţionate din lemn de salcâm, iar hulubele, cele două mânere care cuprind într-o parte şi alta animalul de tracţiune, sunt făcute din frasin. În caz că sunt înhămaţi doi cai mai este necesară o oişte. Capra vizitiului şi cele două canapele din habitaclu sunt îmbrăcate în piele prinsă în ţinte speciale. Iluminarea pe timp de noapte se face cu ajutorul a două felinare-stil, care dau un plus de romantism cuplului care porneşte într-o plimbare înapoi, spre anii 1900.

Motorul” este „bălegarier”, nu emite noxe şi nu se plăteşte taxă de primă-înmatriculare

De fiecare dată când împrumută cuiva trăsura, pentru nunţi sau manifestări cultural-turistice, ploieşteanul o face cu strângere de inimă. În afară de beneficiarii petrecerii, cel mai mulţumit este însă Jean, calul din vecini, care, cu această ocazie, este tratat regeşte şi i se asigură o porţie de ovăz, pe cinste. Bidiviul aude şi înţelege tot ce-i spui. Te priveşte drept în ochi şi când are chef râde, dezvelindu-şi dinţii rari. E blând ca o mâţă tolănită la gura sobei, dar ţanţoş când tropăie cu copita în asfalt, pe la nunţi. Trage un nechezat corespunzător, rânjeşte şi scutură din coamă, semn că e gata de drum şi petrecere. Atunci când, în urma gripei aviare, circulaţia atelajelor a fost restricţionată pe străzile municipiului, meşterul a avut nevoie de o autorizaţie specială din partea primăriei în care se specifică faptul că trăsura are drept de circulaţie pe drumurile publice din interiorul localităţii „în scop de turism-agrement”. De curând, făuritorul de caleşti a primit o comandă specială de la cineva care îşi doreşte o trăsură la care să înhame ponei. Aceasta va fi dotată cu roţi de mountain bike. În funcţie de complexitatea lucrării, realizarea unui astfel de vehicul îi poate lua prahoveanului de la o lună şi jumătate, la trei luni, iar preţul poate ajunge şi la 10.000 de euro. Dar merită, chiar dacă „motorul” este „bălegarier”. Nu emite noxe şi nu se plăteşte taxă de primă-înmatriculare, iar cine apelează la o astfel de modalitate de locomoţie în cea mai fericită zi a vieţii, dă dovadă de gust şi rafinament. „Pentru caleaşca pe care o am acum, am primit o ofertă de 7000 de euro, dar nu m-am îndurat s-o dau. Nu pot. Mi-e dragă. Am muncit mult la ea.”, a mai spus ploieşteanul. La sfârşit, înainte de plecare, urc şi eu în trăsură, curios să văd cam cum se zdruncinau odinioară preacinstitele burdihane boiereşti când treceau în goana cailor pe lângă vastele moşii. Deasupra mea, primăvara îşi vâră senzuală degetele prin florile de vişini, scuturându-le, iar albinele parcă bâzâie cântece patriotice numai de ele înţelese. Să tot trăieşti şi să uiţi de ce te afli la Ploieşti! Închid ochii, mă las pe spate, sorb parfumul de epocă emanat de trăsurică şi… mă simt Principele scoborât din cartea lui Eugen Barbu. Sunt fericit! ( Andrei Cristian Mateescu – material apărut în Q magazine)

Comments

comments