Copiii trebuie să plângă la botez

Obiceiul la români este ca nou-născutul să fie botezat cât mai curând, pentru a nu crește „ca un păgân”. El va fi lăsat mai întâi să se întremeze, iar dacă este bolnav părinții lui îl vor boteza cât mai repede, ca să nu moară necreștinat. Ei trebuie să găsească și un naș care să garanteze pentru buna credință și viață a micuțului. Instituția nașilor este tot la fel de veche ca și botezul copiilor. Ea merge în vechime până la timpurile apostolice. Există credința că primul naș a fost chiar Sf. Andrei. În vremurile de demult, nașii aveau îndatorirea să prepare singuri lumânările de botez din ceară curată galbenă sau albă. Lumânările se împodobeau cu diferite flori naturale, (mai ales busuioc), cu bumbăcel sau cordele de mătase și multe alte lucruri colorate. Totodată, de lumânare, nașul mai lega un șal, o bucată de pânză albă, un ștergar sau un tulpan. În acel șal se învelea bebelușul după ce era scos din apa în care a fost botezat. Din bucata de pânză se confecționa, apoi, o cămășuță pentru copilul botezat. Micuțul trebuia s-o poarte până la 3-4 luni.

„Cum se ține fereastra de casă, așa să se țină și nou-născutul de mama sa!”

Nașii mai aduceau scutece și tot felul de veșminte. În Transilvania, când se pleca la botez, moașa băga în fașa copilului sare, pâine și bani, pentru ca acesta să fie norocos și avut. Ea zicea așa: „Duc un păgân, ca să aduc un creștin”. În Banat, exista obiceiul ca pruncul să fie scos pe fereastră, iar moașa să spună: „Cum se ține fereastra de casă, așa să se țină și nou-născutul de mama sa!”. Atunci când iese cu copilul botezat din biserică, moașa era foarte atentă la oamenii cu care se va petrece pe drum, pentru că ea credea că așa cum este înfățișarea și purtarea acestora, așa va fi și copilul când va crește mare. După însemnarea nou-născutului și citirea rugăciunilor de lepădare de satana și împreunare cu Hristos, urma săvârșirea Sfintei Taine a botezului. Dacă pruncul începea să plângă, se zicea că e provocat de diavolul care trebuia să iasă din el. Dar oricât ar fi urlat micuțul în acele momente nu i se putea întâmpla nimic și trebuia lăsat în pace. Românii din Transilvania credeau că, dacă un copil nu plânge la botez, e semn rău. După ceremonie, nașul ducea lumânarea la casa pruncului. Din ea se rupea o bucată și i se arăta copilului atunci când era bolnav. În unele părți din Bucovina, exista obiceiul ca lumânarea să ardă trei zile la rând, după botez, când copilul era fetiță. Așa se afla dacă micuța se va mărita sau nu, atunci când va crește mare. Unul dintre cele mai frumoase obiceiuri îl aveau transilvănenii. După ce se întorceau cu bebelușul botezat de la biserică, nașii îl dădeau părinților ținând, apoi, o cuvântare sărbătorească. Mama sau tatăl îl luau pe copil și îl puneau pe o masă gătită, unde oaspeții așezau toate darurile lor. (Răzvan Mateescu)

Comments

comments