De ce îi prăznuim pe Sfinții Martiri Brâncoveni?


Vizualizari: 2.636

Filed under : Lumina Credinței

În fiecare an pe 16 August, Biserica Ortodoxă Română îi cinsteşte pe Sfinţii Martiri Brâncoveni. În urmă cu aproape 300 de ani, voievodul, împreună cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi vistiernicul Ianache Văcărescu şi-au dat viaţa muceniceşte refuzând să se lepede de credinţa creştină şi de Iisus.

Constantin Brâncoveanu a devenit domn al Munteniei în 1688 şi a condus ţara peste un sfert de veac, marcând istoria neamului şi a bisericii prin multe ctitorii, dintre care, de foarte mare importanţă pentru ortodoxia românească este mănăstirea Hurezi. Şi astăzi, după aproape 300 de ani, rememorarea suferinţelor îndurate de Brâncoveni, care au devenit sfinţi pentru poporul român, doare încă şi impresionează. Starea de maximă înflorire bisericească şi cultural-artistică din Ţara Românească la luat sfârşit odată cu înlăturarea din scaun a lui Constantin Brâncoveanu. Numeroasele intrigi ale duşmanilor lui la Constantinopol, precum şi faptul că în cursul războiului ruso-turc din 1711 unul din boierii săi a trecut de partea rusilor, au făcut pe turci să-l bănuiască de trădare faţă şi să-l înlăture din scaun. Pe data de 15 august 1714, chiar de Sfânta Marie Mare, când Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani, domnitorul a fost dus cu de-a sila la locul de osândă, împreună cu fiii lui şi sfetnicul Ianache. Acolo erau prezenţi sultanul Ahmed al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentanţii creştinătăţii apusene din Franţa, Anglia, Rusia Imperiul Habsburgic, alături de numeroşi curioşi. Sultanul le-a spus că îi va cruţa dacă trec cu toţii la mahomedanism. Antonio Maria del Chiaro din Florența, fost secretar pentru limbile apusene, relatează că, înainte de a fi ucişi, domnitorul a dat sultanului următorul răspuns: „Împărate! Averea mea, cât a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea creştină nu mă las! În ea m-am născut şi am trăit, în ea vreau să mor. Pământurile mele le-am umplut cu biserici creştineşti şi, acum, la bătrâneţe, să mă închin geamiilor voastre turceşti? Nu, Împărate! Moşia mi-am apărat, credinţa mi-am păzit. În credinţa mea vreau să închid ochii, eu şi feciorii mei.” După aceasta, Brâncoveanu şi-a îmbărbătat copiii astfel: „Fiilor, aveţi curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea asta pământească. Nu ne-au mai rămas decât sufelttele noastre, să nu le piedem şi pe ele, ci să le aducem curate în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!”

Capetele Brâncovenilor, purtate în suliţe prin Constantinopol

Văzând că nu-i poate convinge, sultanul a dat semnalul execuţiei. În prezenţa tuturor, a soţiei, fiicelor şi ginerilor lui Brâncoveanu, aduşi special la acest cumplit spectacol, a urmat decapitarea domnului şi a celor patru fii. Mai întâi i-au tăiat capul lui Ianache Văcărescu, cel mai de seamă sfetnic al domnitorului, după care au fost retezate capetele celor patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Acesta din urmă avea doar 11 ani. După ce a asistat la toată tragedia fiilor săi dragi, sânge din sângele său, carne din carnea sa, suflet din sufletul lui, i-a venit rândul şi domnitorului Brâncoveanu. La sfârşit, capetele lor au fost purtate de turci prin Constantinopol, în vârful suliţelor, iar trupurile le-au fost aruncate a doua zi în Bosfor. Nişte pescari creştini le-au găsit pe mare şi le-au îngropat în mănăstirea grecească din insula Halki. Doamna Maria, fiicele, ginerii si nepoţii, care au scăpat cu viaţă din ghearele turcilor, au fost închişi într-o cetate din Asia Mica, de unde s-au putut reîntoarce în ţară abia după doi ani. În 1720, doamna Maria a reuşit să aducă pe ascuns rămăşiţele pământeşti ale domnitorului martir, pe care le-a îngropat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria sa. Deasupra mormântului a aşezat o candelă având o inscripţie care relatează aceste fapte. În Bucureşti, Brâncoveanu a ctitorit trei lăcaşuri de cult aflate pe locul unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan cel Mare sau Grecesc, biserica mănăstirii Sfântul Sava, ambele demolate, şi biserica mănăstirii Sfântul Gheorghe Nou, existentă, în centrul capitalei, restaurată în zilele noastre.

„Facă Domnul ce o vrea / Chiar pe toţi de mi-i tăia / Nu mă las de legea mea!”

Moartea brâncovenilor a impresionat puternic pe contemporani, chiar şi pe necreştini. Drama domnitorului valah a fost consemnata cu indignare în puţinele ziare europene care apăreau atunci, dar şi de unele rapoarte diplomatice trimise din Constantinopol. Aşa cum era de aşteptat, moartea mucenicească a Brancovenilor a avut un larg ecou în sufletul poporului român, care i-a plâns şi amintit în multe cântece populare. O cunoscută baladă, culeasă de Vasile Alecsandri, era prezentată, pe larg, mucenicia lui „Brâncoveanu Constantin /Boier vechi şi domn creştin”. În text se vorbea şi despre propunerea sultanului de a îmbrăţişa religia islamică: „Lasă legea creştinească/ Şi te dă-n cea turcească”, la care Brâncoveanu a răspuns demn, privindu-l în ochi: „Facă Domnul ce o vrea / Chiar pe toţi de mi-i tăia / Nu mă las de legea mea!”. (Editura Mateescu)

Mormântul domnitorului Constantin Brâncoveanu aflat în biserica Sf. Gheorghe Nou din centrul Bucureştilor

 

 

 

Comments

comments

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasa un raspuns