De ce nu plec?

Citesc cu tristețe pe rețelele de socializare, pe bloguri și prin presa online că va fi din ce în ce mai greu de trăit în România, că va fi din ce în ce mai grețos și mai sufocant aici, că infractorii eliberați din pârnaie de oamenii PSD-ului vor fura mai departe nestingheriți, vor ataca și poate chiar vor ucide. Lumea este din ce în ce mai panicată, din ce în ce mai confuză și mai rigidă.

Mulți au plecat deja din țară și încă vor mai pleca. Vor părăsi definitiv locul în care s-au născut și au crescut. Unde pleacă? Oriunde!

Deseori, toate astea îmi stârnesc și mie o poftă teribilă să-mi fac catrafusele și să mă îndrept unde-a-nțărcat dracu` iapa.

Dacă m-ar întreba cineva, repede, dacă aș pleca din țară definitiv, aş zice că, da! Mi-aş lua copilul în dinţi, ca leoaicele, şi m-aş duce. Fără să mă mai uit înapoi! De ce m-aș uita? Să văd ce? Pe cine?

Pentru că, aici, mi se pare acum totul străin. Pentru că pământul pe care calc îmi fuge de sub tălpi, pentru că cineva, infernal și corupt, mi-a furat ţara…

Întâi mi-a jefuit-o de fructe, de grâne, de păduri, de fabrici, de oamenii buni, i-a rupt ţoalele de pe ea, ilicul, ia cu arnici și cruciulițe… Apoi, a târât-o, pe jos, de păr, a despletit-o, a umilit-o, ca pe târfele din bordel, a lovit-o şi mi-a scuipat-o. I-a distrus satele, pădurile, i-a determinat pe oameni să-și părăsească locurile natale și să plece-n cele patru zări…

România nu s-a putut apăra. S-a ghemuit cu genunchii la gură și-a plâns tăcută. Iar noi, copiii ei, eram prea surzi şi prea ocupaţi ca s-o mai auzim cum ne cheamă în ajutor.

Aș pleca pentru că aici, când naşte o femeie, copilul ei, sănătos şi apărat în pântec, ar putea să rămână orb şi paralizat, pentru că cineva nu intervine la timp, pentru că unii medici uită jurământul şi blestemul lui Hypocrat sau nici n-au auzit de ele.

Aș pleca pentru că mulţi dintre puştanii de clasa a I-a vor să devină „boși de boși”, „șmecheri bazați„ şi nu pictori, muzicieni, arhitecți sau igineri-constructori. Unii copii visează să aibă „buzunarul bancomat”, Audi Q 7, BMW, ultimul tip şi „gagici de 7 stele”.

Aș pleca pentru că bătrânii României au ajuns de batjocură, și pentru că simt miros de frică peste tot.

Acum, la 100 de ani de… Românie, mi se face dor de ţara mea, cea pe care am cunoscut-o când eram mică, de aroma ei dulce, de jocurile şi datinile ei, de ciobani şi oi, mi-e dor de cântece vechi, de pâinea scoasă din cuptor de bunică-mea, mi-e dor de furnale şi uzine şi de oamenii veseli, care muncesc şi construiesc.

Nu-s vorbe umflate cu pompa, de propagandă. Sunt vorbe care ustură. Și în care cred.

Totuși, nu plec nicăieri. De ce? Pentru că sunt lașă? Habar n-am. Găsesc mereu motive. Nu plec, pentru că aici am plâns și am râs pentru prima dată. Pe străzile din Bucureștiul meu frumos mi-am julit genunchii. Aici am crescut, aici am învățat să scriu.

Nu plec pentru că la fiecare colţ de stradă mă întâlnesc cu sute de „danafodor”. Una e în clasa I, la şcoala generală 170, de la piciorul Podului Grant. E îmbrăcată într-un costum de şoim al patriei şi e fericită în copilăria ei colorată. Altă „danafodor” merge la liceu, în uniformă și cu o bentiță nesuferită, alta ia examenul la facultate și se bucură intens. Una e părăsită de iubiţi cretini, alta e adorată și răsfățată de toată lumea. O Dană de 19 ani e în Piaţa Revoluţiei şi strigă: „Jos Ceauşescu!”, alta, de 36 de ani, naşte, cu bucurie şi groază, într-o maternitate din Bucureşti.

Nu plec din ţara mea! Aici e sămânţa din care am ieşit, aici odihnesc bunicii mei, care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, aici dorm sub pământ părinții mei, plecați prea repede…

Nu plec, pentru că îmi amintesc și acum ce a spus Andrei, băieţelul meu, când avea patru ani și a văzut steagul tricolor pus la fereastră de bunicul lui, care a zăcut în puşcăriile comuniste: „Mamaaa, uite, bunicul şi-a pus România la geam!”

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments