Satul cu suflet de femeie

La Direcţia Informatizată a Persoanei, în localitatea Bozieni din Judeţul Prahova, figurează doar o adresă, cea a Ecaterinei Şerban.  De ani buni, ea este singura locuitoare a unui sat cocoţat pe o spinare de deal. Aici, unde femeia a zărit primul licăr de lumină în urmă cu 75 de ani, au existat odinioară gospodării pline de viaţă, cu animale, păsări şi copii răscolind colbul uliţei sau bătrâni sprijiniţi cu bărbia în stâlpul porţii, cu oameni în putere făcând naveta la serviciu, în oraş. Câteodată, bătrâna parcă aude glasuri de oameni care se-ndeamnă voioşi în drum spre casă, huruit de căruţă mânată de un sătean cu mustăţile răsucite şi arse de tutun, tropot de copite… Dar e părere. Deasupra, cerul pătimaş, mângâiat de aripile păsărilor ce fug de vreme rea, se întinde ca o plapumă peste gândurile bătrânei.

Fără oameni, locurile din Bozieni s-au sălbăticit. Dealurile din jur au bărbi arămii de arbuşti în care se încurcă vântul şi şoaptele sufletelor celor care nu mai sunt demult. Casele, vreo 6-7 la număr, sunt încă în picioare, dar pustii. Ca să ajungi la tanti Ecaterina trebuie să străbaţi un drum şerpuit, plin de hârtoape, în pantă, care pleacă din comuna Fântânele. “Păăi, la capăt, când face strada în sus, opriţi şi mergeţi pă jos, că maşina nu mai urcă. Prima casă pe mâna dreaptă e a ei. Strigaţi la poartă, tare, că e cam surdă!, ne recomandă un om din Fântânele. Pornim. Roţile muşcă din pietre. În stânga şi-n dreapta se desfăşoară un wallpaper colorant şi viu pe care Dumnezeu l-a creat special pentru bucuria oamenilor. Din păcate ne desfătăm acum doar noi şi fiarele sălbatice nevăzute încă. Cale de vreo 6 kilometri nu întâlnim suflare de om. Salvarea sau poştaşul nu urcă niciodată aici. Am aflat că uneori trec poliţiştii din comuna vecină ca să vadă dacă bătrâna mai trăieşte. Pe ninsoare drumul devine impracticabil. Acum, când ajungem noi, ploaia aşteaptă tăcută undeva în cer. Mârâie uşor motorul maşinii în care ne aflăm, dar dacă oprim, e linişte de se aude şi inima bătând în păsările care caută curioase spre noi.

Când îşi aminteşte de ei, durerea o cuprinde pe după grumaz ca o apă căreia nu i se poate împotrivi

Copacii verzi dârdâie de frig. Casa bătrânei e de când lumea. Zidurile crăpate, din chirpici, au furat culoarea cerului şi aşteaptă cuminţi iarna. O prispă înaltă, un gărduţ verde, trei trepte din pământ care se înmoaie la ploaie, trei gemuleţe şi-o uşă, toate vechi de o sută de ani. În ogradă, gâşte, găini, capre, mâţe parşive, aleargă toate încoace şi-n colo. Un căţel legat în lanţ se zbate să-şi anunţe stăpâna că are oaspeţi.

O strigăm: “tanti Ecaterinaaa, tanti Ecaterinaaaa!” Peste vreo cinci minute apare şi bătrâna, o mână de om. Duce mâna la gură speriată: “Aoleuu! M-aţi prins urât îmbrăcată! Staţi niţel, iertaţi-mă!” Şi ţuşti repede-repede în casă. Apare după un minut, gătită-prună, cu baticul de duminică pe cap, înfăşurată într-un capoţel ieftin de finet şi-n picioare cu “başcheţi” chinezeşti. Acum da. Mai merge! Ne deschide poarta care scârţâie. “Poftiţi, poftiţi.”, zice. Nu ne întreabă cine suntem şi de unde venim. E bucuroasă că vede obraz de român. Vorbim. Băbuţa îşi freacă mâinile muncite, uimite că acum sunt în pauză de lucru. Pielea e crăpată, iar din loc în loc, venele mari ca nişte şerpişori mişcători, tresaltă. Femeia trăieşte aici de când se ştie. De peste 15 ani a rămas singură, pentru că i-a murit omu’. Copiii i s-au răspândit ca potârnichile, peste tot prin ţară. Când îşi aminteşte de ei, durerea o cuprinde pe după grumaz ca o apă căreia nu i se poate împotrivi. “Eeee, vin să mă vadă când au timp, că şi ei, cu probleme, muncă, o fată mi-e bolnavă, nepoţii îs plecaţi şi ei prin străinătăţuri. Ce să-i faci? Aşa-i viaţa.”, zice bătrâna într-un singur oftat amar şi lung.

Ne aşezăm pe nişte scaune pitice, vopsite de atâtea ori încât zici că le-a crescut carne de om pe picioare. Şchioapătă şi pârâie. Femeia e pusă la curent cu toate bârfele mondene şi politice, pentru că are televizor “cu antenă d-aia dă la oraş”. Îi place Andreea Marin “pentru că e înaltă şi frumoasă” şi Mihalea Rădulescu pentru că “e deşteaptă şi ştie ce vrea”. Pe premier nu-l înghite baba, fiindcă nu râde ca Băsescu, iar de Iliescu nici să n-audă. Îl cunoaşte de pe vremuri, când era tinerel, a auzit de el şi ştie ce-i poate pielea. Intrăm şi în căsuţa sărăcăcioasă, cu ţesături din lână pe pereţii care respiră parcă din toţi porii. Într-un colţ ţârâie un greier rămas acolo din vară. Bătrâna scoate un maldăr de poze, amintirile ei dragi de-o viaţă: “Uite, ăsta e bărbatu-meu, asta e fiica-mea, băiatu’, aaa, aici eram la nunta lor, uite şi nepoţeii, mânca-i-ar maica! Poza asta e de când eram eu mică. Sunt cu tăticu’…” Cartonul îngălbenit, la modă în anii ’30, redă un chip blond de păpuşă, cu ochii albaştri şi zâmbet timid, alături de un frate mai mare şi un tată cam ţeapăn şi neliniştit în faţa fotografului nevăzut.

“Mi-era poftă de struguri, da’ mi-era milă să rup o boabă şi s-o vâr în gură. Parcă mă priveau morţii. Ziceam în sufletu’ meu că strugurii îs lacrimile lor…”

Viaţa Ecaterinei curge lin între o primăvară năbădăioasă şi o iarnă cu nămeţi şi lupi care amuşină la uşa rablagită a casei. Nu vrea să plece în ruptul capului de aici, la oraş unde stau copiii: “Un’ să mă duc? Aci m-a născut mama, am amintirile, aci m-am măritat, aci am fost fericită cu omu’ meu, aci dorm somnul de veci străbunii mei. Tot aci o să mor şi io. Aşa e firu’ vieţii. Cân’ s-o rupe, adio babă Ecaterino, la groapă cu tine! Da’ cimitiru’ vechi nu mai e demult. Când au venit comuniştii la putere au băgat buldozeru’ şi au pus totu’ la pământ. Oasele morţilor le-au mestecat cu ţărâna şi le-au fărâmat. Plângeau sătenii, de tremura cămeşa pe ei, că aveau acolo copii dragi, moşi, surori, mame. Dup-aia au plantat viţă-de-vie peste tot. Cât vedeţi dumneavoastră dealurile astea erau pline. Mi-era poftă de struguri, da’ mi-era milă să rup o boabă şi s-o vâr în gură. Parcă mă priveau morţii. Ziceam în sufletu’ meu că strugurii îs lacrimile lor. Că plâng…”

Cu toate că e singurul locuitor din Bozieni, tanti Ecaterina are un spirit cetăţenesc evoluat. Face curăţenie prin sat, mătură frunzele, strânge vreascurile, mai controlează casele părăsite şi o dată pe lună coboară, lipa-lipa, până la Fântânele ca să plătească „electrica” şi să-şi ia pensia de 170 de lei. Poştaşul nu urcă până la ea aşa că e nevoită să se descurce singură cum poate. „Maică, înainte eram peste 100 de oameni aci. Da’ la cutremuru’ ăl mare din 1977 s-au dărâmat mai multe case şi lumea a plecat la oraş, la Mizil sau la Urlaţi, alţii la Ploieşti. Eu am rămas. Mai vin nişte cetăţeni la o gospodărie din margine, da’ foarte rar, nu locuiesc aci cu acte. Sunt străini. Rareori văd ochi de om pe aici. Lighioanele pădurii şi animalele mele sunt singurele fiinţe cu care trăiesc. Uneori nu am cu cine schimba o vorbă. Şi dumneavoastră ce-aţi face în locu’ meu? N-aţi prinde o discuţie cu Toma, cocoşu ăla mare înfoiat? Sau cu Manole, ţapu’ ăsta afurisit care dă cu coarnele în găşte? Aoleu, ce-i mai cert, ce-i mai dăscălesc! Ei mă ascultă, dau din cap, semn c-au înţeles.”

„Nu-mi place să rămân nevotată, îmi fac datoria electorală, aşa cum am pomenit din străbuni”

De fiecare dată când au avut loc alegeri în România, că au fost pentru preşedinţi ori pentru primari, tanti Ecaterina, unica locuitoare cu buletin de Bozieni, s-a trezit cu noaptea-n cap şi a pornit-o la drum, cu sufletul uşor şi conştiinţa împăcată că face o faptă bună pentru ţară. „E drum lung până la Fântânele unde pun ştampila, oasele nu mă mai ţin ca la 20 de ani, da’ mă duc. Nu-mi place să rămân nevotată, îmi fac datoria electorală, aşa cum am pomenit din străbuni. Zicea primaru’ din comună că  io-s reprezentanta satului Bozieni şi că am votat în proporţie de 100%. M-am bucurat. Pentru că o ştiu, singură, copiii i-au dat un telefon mobil, vechi. Au învăţat-o cum să-l folosească. Ea trebuie doar să apese pe un buton verde atunci când aude o melodie. Nu poate forma niciun număr însă. Dar de primit apeluri e bun. Aşa mai ţin legătura. O sună ei şi o întreabă de sănătate. Aşa că tanti Ecaterina nu se desparte de aparat, fie că dă de mâncare la gâşte, fie că se duce cu caprele la păscut. Ştie că cineva se gândeşte la ea şi vocile celor dragi, ieşind din jucăria neagră de plastic, o alină. Iarna, zilele trec greu. Bătrâna mănâncă mămăligă şi ouă, bea lapte şi zice că e fericită. Când cade seara, e beznă peste tot. Doar stelele şi luna luminează dulceag vârfurile copacilor. Băbuţa intră în casă, pune ivărul la uşă şi porneşte televizorul. Se uită la ştiri, să înţeleagă ce se mai întâmplă dincolo de gardul ei din sârmă, de drum şi de coamele dealurilor care îi îmbrăţişează de atâta amar de vreme, viaţa. Îşi pune o blană de capră peste plapumă, pentru că e frig, mai trânteşte un lemn în soba care duduie şi, în cele din urmă, adoarme uşor, visându-şi bărbatul, aşa cum era el în tinereţe, înalt, frumos, cu mustăcioară.

Ne despărţim ca nişte rude, sărutându-ne pe obraji şi strângându-ne în braţe. Dintr-odată, capoţelul ei îmi miroase a bunica mea, şi-mi vine greu să mă smulg din lumea de la Bozieni. Tanti Ecaterina înţelege şi ne conduce cu un mers amânat până la poartă. „Să mai veniţi!, zice, stăpânindu-şi plânsul gâlgâit. Ne pune în braţe o pungă cu ouă proaspete, apoi rămâne atârnată de gard, nemişcată statuie, zâmbind trist cu ochii în zare: două zambile azurii care aşteaptă…în zadar.

Dana Fodor MATEESCU

Comments

comments