Sihastrul din Cristianul Mare

După o coamă împădurită din Cristianul Mare, la aproape 1800 de metri altitudine, îşi duce viaţa unul dintre ultimii sihaştri ai României. Aici, în pacea înaltă a munţilor, unde în iernile geroase respiraţia îţi îngheaţă şi cade pe zăpada imaculată, pustnicul vorbeşte cu Dumnezeu, rugându-se neîncetat pentru noi toţi.

Pentru a ajunge la călugărul Onufrie, ai de ales una din două căi: cea facilă, cu telecabina şi ce mai grea, cu pasul. Trebuie să cucereşti culmile, singur, să câştigi încrederea fiecarei pietre pe care calci pentru a avea bucuria întâlnirii cu sihastrul. Dar ca să simţi din plin sufletul muntelui şi să-l poţi atinge cu degetele, trebuie s-o iei pieptiş, printre brazi, pe cărăruia marcată. Din Poiana Braşov şi până la singuraticul Onufrie e de mers, nu glumă, şi pentru bucureşteanul cu palma dreaptă deformată de schimbătorul de viteză, va fi dificil.

Urci şi urci. Pustiu. Tăcere fioroasă, ţi se aude inima zvâcnind între urechi. Jos e mai cald, dar cum descoperi spinarea stâncilor îmbrăcate cu iarbă arsă de soarele verii, gerul îţi îngheaţă şi măselele din gură. Brazii, ca nişte domnişoare graţioase se ceartă cu vântul care le ridică fustele verzi. Nici ţipenie de om în jur. Doar ulii solitari scot ţipete lugubre deasupra, în aerul albăstrui. Chilia lui Onufrie e bine pitită printre copaci, nu e uşor de găsit. În sfârşit nimerim, după o rătăcire disperată de câteva ceasuri prin pădurea ca o orgă la care cântă frigul.

Un gard din lemn şi trei căţei desperecheaţi parcă, formaţi din “piese” diferite. Unul s-a trezit cu urechile celuilalt, mai mare decât el încât par de elefant şi cu botul confratelui, tip Pechinez nervos. Picioarele nu se potrivesc cu trupurile, dar ei ce să facă? Natura le-a lipit aiurea, glumind. “Ham! Ham. Ham!, latră furioşi, adică: “ce căutaţi prin pădurea noastră? Haaauuuu!”

La scurt timp, în faţă răsare o armată de găini, în frunte cu un cocoşel pitic şi negru în cerul gurii. Sunt gata să sară şi ei la bătaie. N-apucăm să înaintăm că, de după un brad viguros scoate capul şi un… măgar. Când ne vede zici l-a lovit cineva cu biciul de fier înroşit în foc. Bolovăneşte ochii ameninţători spre noi şi începe să “ihă”-ie sinistru de se cutremură pădurea. Cu toţii, şi găini şi câini şi măgarul, se opintesc, “apărând” intrarea. Într-un târziu apare din chilie şi călugărul Onufrie, zâmbind blând şi calmându-l pe măgarul impulsiv: “Hooo, Vasile! Că avem oaspeţi!” Vasile se uită urât. Scutură din căpăţâna mare şi începe să dea din buze, bosumflat. Se cuminţeşte, dar parcă tot ar vrea să muşte. Intrăm în bisericuţa călugărului care începe să ne povestească viaţa lui. Roman, nu poveste de adormit sugarii.

“Înainte oamenii aveau crucea de lemn şi inima de aur. Acum au cruce de aur şi sufletul de lemn…”

Ieromonahul e bine zidit, înalt, lat în spate, nu pare că atinge pământul când calcă. Ochii, două pansele sălbatice, sticlesc vii, ataşaţi  la o barbă deasă de culoarea tutunului uscat. Palmele lui sunt mari, aspre şi muncite. N-ar sta locului. Onufrie are 55 de ani şi a ales să se despartă de semeni după ce a fost, mai bine de două decenii, călugăr la Mănăstirea Cernica. De fel este din Cluj, dintr-o mamă rusoaică şi un tată roman. A studiat doar opt clase şi două de profesională şi după ce a rămas fără părinţi si-a îndreptat paşii spre mănăstire. “Într-o noapte, părintele Stareţ, Preasfinţitul Roman, mi-a dat preoţia. Atunci am primit binecuvântarea şi m-am hotărât să plec, ne-a spus ieromonahul. La Mănăstire erau prea multe ispite. Înainte de ‘89, veneau securiştii şi făceau chefuri la stăreţie, tăiau viţei. Am plecat dintre oamenii pentru că jos, acolo, e prea multă corupţie. Îmi aduc aminte ce spunea părintele Adrian Făgeţeanu care a fost închis în puşcăriile comuniste, la Aiud. Zicea aşa:  Înainte oamenii aveau crucea de lemn şi inima de aur. Acum au cruce de aur şi sufletul de lemn…”

Aici, în liniştea adâncă a pădurii, Onufrie se simte într-adevăr fericit, în post şi rugăciune. De hrănit, se hrăneşte cu ciuperci şi ceaiuri de plante, iar vecinătatea fiarelor pădurii nu-l sperie. “Am aici o scândură cu cuie pe care o proptesc seara în uşă. În fiecare seară vine un urs bătrân. Acu’ două săptămâni mi-a stricat şi gardul. Vasile urlă la el, câinii latră, pisicile miaună, găinile încep şi ele să chirăie, că-l simt!”

Fermecat de peisajul montan carpatin, în urmă cu 11 ani, când a poposit pentru prima dată în aceste locuri, asemeni Apostolului Andrei, pustnicul a binecuvântat, brazii, stâncile şi împrejurimile după care şi-a făcut sălaş într-o stână părăsită de la baza pârtiei de schi Ruia, nu departe de traseele turistice. Într-o noapte chilia sa improvizată a luat foc de la o candelă, iar călugărul a rămas doar cu hainele de pe el. A înţeles că trebuie să se aşeze în altă parte. Viitorul sihastru nu s-a descurajat şi cutreierat prin hăţişurile pădurii până când, într-un mic luminiş vegheat de brazi falnici, a aflat un firicel de apă tâşnind vesel de sub un bolovan. Atunci parcă a simţit o mână prietenească pe umăr care l-a ţintuit locului. Timp de două săptămâni, călugărul a cărat lemne şi pietre reuşind să-şi încropească un adăpost. Onufrie a ridicat cu mâinile lui o bisericuţă, a făcut o cruce înaltă deasupra izvorului şi chiar o clopotniţă, unde a aşezat un clopot de vacă şi o toacă.

În fiecare zi monahul face cele 12 canoane, iar programul de rugăciune este întocmai cu al călugărilor de la Muntele Athos. Vocea lui e adâncă şi puternică de bas-bariton. Se aude hăt-departe, până-n creierii munţilor. Când sloboade el un Doamne Milueşteee, veveriţele încremenesc cu ghinda între lăbuţe. În anii care au trecut, părintele şi-a încropit o mică gospodărie. A însufleţit-o cu animale, a plantat cartofi în grădină. A primit cadou şi un mic grup electrogen alimentat cu benzină, pe care îl foloseşte la apriderea candelei şi un telefon mobil. Cu ajutorul lui ţine legătura cu “lumea de jos”. Are şi un aparat de radio, minuscul, la care mai ascultă ce se întâmplă prin ţară. Ba, dacă are chef, călugărul pune degetul arătător pe taste şi sună la diverse emisiuni unde intră în direct să-şi spună părerile. Salvamontiştii îl vizitează din când în când ca să-l întrebe de sănătate şi să se roage în bisericuţă. La sărbătorile mari, de Paşte şi Crăciun, pădurea se îmbracă în solemnă lumină. Vin de pretutindeni credincioşii să asiste la o slujbă aparte în decorul mirific al brazilor. Peste an, însă, viaţa sihastrului este grea, dar omul este întărit de Dumnezeu.

Toamna târziu, drumul printre crengi ude şi copaci răvăşiţi de furtună este anevoios, iarna aproape imposibil. Au fost zile geroase când pustnicul şi-a făcut tunel prin zăpadă pentru a ieşi din culcuşul lui. Câteodată, Onufrie se petrece cu turiştii ce străbat potecile spre vârful Cristianul Mare. De câte ori n-a dat peste schiori căzuţi, îngheţaţi sub nămeţi? Îi cară în spinare şi-I vâră direct în biserică, îi pune sub icoana Preacuratei, la adăpost, le aprinde focul şi-i înveleşte în blănuri mirosind a seu de oaie. Până dimineaţa viaţa le revine în obraji. La plecare, ţâşnesc lacrimi de recunoştinţă din ochii lor şi nu ştiu cum să-i mulţumească. Cu unii nu s-a mai întâlnit niciodată, dar mulţi s-au întors şi i-au sărutat mâinile.

Cei care nu ştiu de existenţa lui sunt speriaţi când zăresc în cale silueta pustnicului, înalt de aproape 2 metri şi înveşmântat în haine preoţeşti. “Odată am dat nas în nas cu doi braconieri de veveriţe, povesteşte Onufrie. Le ucid pentru coadă, fac pensule bune pentru pictură. M-au întrebat dacă sunt singur. Le-am spus că nu, şi le-am arătat, în sus, cerul. Niciodată nu sunt singur. Sunt mereu cu Dumnezeu. Care ne vede! Şi deasupra e poarta către cele o mie de ceruri. Când m-au auzit vorbind aşa au rupt-o la goană. M-am bucurat, că m-am gândit că poate am salvat animalele de la moarte.”

În fiecare an, după Revelion, părintele Onufrie se instalează la punctul terminus al telecabinei Capra Neagră din vârf şi îi botează cu apă sfinţită pe schiori şi pe turişti. Se simte astfel dator să împlinească menirea sa pe muntele care i-a devenit adăpost şi prieten, să facă un gest creştinesc pentru cei care vin de acolo, de jos din lume echipaţi  ca nişte extratereştri, în costume de schi şi clăpari. Aşa se scurge viaţa lui Onufrie, departe de tot ce e rău şi murdar, departe de corupţie, miciună şi viclenie. E mulţumit şi se întoarce la chilia lui dintre brazi, la animalele lui care îl iubesc ca pe tata Noe. Aici, Onufrie se opreşte din povestit. S-a făcut trei după-amiaza. Mai e puţin până la vecernie. Lumina oboseşte şi cade lacom întunericul peste noi. Trebuie să ne grăbim. Ne despărţim, şi Onufrie ne binecuvântează, făcând semnul crucii deasupra noastră. “Să ajungeţi cu bine!” În spatele nostru sunt cei trei căţei desperecheaţi, care ne conduc până la cărare, hămăind prietenoşi acum. Ninge uşor. Munţii au bărbi argintii în care se încurcă vântul. Pădurea rămasă în urmă, pare o catedrală îngheţată, care ţine cerul plumburiu pe frunte. Din adâncuri, încă se mai aude Vasile zbierând…

Autori: Dana Fodor și Răzvan Mateescu (text scris în 2004)

Comments

comments