Țăranul român dispune și azi de un imens tezaur de cunoștințe din zona vegetalelor sălbatice și de grădină, cunoștințe pe care le-a folosit în trecut în multe boli de care suferea.

Utilizarea „ierburilor sacre” a fost avantajată și de existența unei mari diversități de plante bioterapeutice pe teritoriul țării noastre.

Folosirea „ierburilor sacre” este avantajată de existența unor mari diversități de plante bioterapeutice pe teritoriul țării noastre, scrie Nineta Crainici în cartea „Bioenergoterapia în tradiția milenară a poporului român”.

Femeile „descântătoare” păstrau anumite ritualuri la culegerea acestor plante, dar și la aplicarea procedeelor. „Femeia trebuia să fie aptă să transmită nivelului profund celular o stare entropică favorabilă din punct de vedere psihic-fizic-chimic, valorificând calitățile plantelor.” (Nineta Crainici)

Între ierburile sfinte avem: usturoiul, odoleanul, avrămeasa, mătrăguna, tătăneasa, cânepa și leușteanul. Leușteanul uscat sau crud este la îndemâna oricui, fiind cunoscut ca un condiment autohton în ciorbe și diferite mâncăruri. Acesta are multiple întrebuințări bioterapeutice și este una dintre cele mai importante plante din grădină. L-a folosit și bioterapeuta Nineta Crainici în cercurile de terapie naturistă pentru combaterea tulburărilor căilor renale, sub formă de ceai (infuzie sau decoct). „Macerat în oțet de mere cu miere”, scrie terapeuta, „este decongestiv-dezinflamant în bolile de natură renală, cardiacă și reumatică ale picioarelor, folosit în masaje repetate.”

Era folosit în trecut și ca frecție în febra tifoidă, fiind numit „buruiana de lingoare”. Ceaiul de leuștean este folosit și în ajutorul expectorației bronhice, pentru stomac, readuce la normal tonusul intestinal, înlătură și atoniile uterine însoțite de amenoree și nevroze, spasmele intestinale și gazele. Decongestionează nu numai rinichii, dar și ficatul. (Cornel Dan Nicolae, Leacuri și remedii magice din Carpați, Editura Axis Mundi-Ethos, 1965.)

Adăugăm că mestecarea frunzelor verzi de leuștean este mult mai utilă decât o țigară, o bomboană (plină de E-uri) sau chewing-gum.

O soluție adjuvantă și accesibilă, deosebit de eficientă este folosirea compreselor cu varză crudă, mai ales pentru afecțiunile abdominale, inclusiv în inflamațiile cancerigene. Asemenea comprese se fac păstrând un ritm zilnic și nocturn al acestor aplicații, pe perioade de 10 zile, până la două-trei luni.

Încetățenirea denumirii de „magie” are un sens străvechi religios dat magilor cititori în stele, cunoscători de „leacuri”, oculte pentru unii. Tracii geto-daci au fost vestiți pentru forța lor de descântători, deținători de percepte religioase și incantații.

Descântecul cu „crescătură electrodermală” pentru diferite afecțiuni (de speriat, nevroze sau dureri de cap)

„Terapeuta” face pregătiri de cu seară. Aduce apă înainte de asfințitul soarelui, femeia trăind o stare de liniște interioară, de deconectare, fără discuții cu cineva pe drumul spre fântână, nici chiar o privire înapoi după cineva. Ea așează oala pe foc, să fiarbă și apoi o lasă să stea nemișcată până dimineața. În zori, apa asta este pusă la soare, când răsare. „Terapeuta” se spală cu ea, apoi începe un procedeu de înțepare pe punctele cunoscute de ea, cu diverse obiecte ascițite: ac mare țigănesc, andrea, vârful secerii, (flambate).

Înțeparea este însoțită de declamarea sugestivă, psihologică:

„Nu înțăp pe….(Gică), înțăp pe cel care ți-o adus răul (zice cauza). Să să ducă răul din vad în vad, pi capu` cui l-o dat.”

Ca în majoritatea descântecelor, bolnavul va bea și un ceai de plante făcut de femeia tămăduitoare.

Acest descântec este cules de prof. Tatiana Crâșmaru în 1958 de la Varvara Cărăuși, de 69 de ani, din Poiana-Vaslui.

www. artizanescu.ro/Revista 13

Paranormalul in traditia romaneasca | Comentarii (0)

„Castelul Magului” este denumirea pe care o poartă monumentul ridicat la Câmpina de Bogdan Petriceicu-Hasdeu în memoria fiicei sale, Iulia. Templul Spiritist de la poalele Carpaților este muzeu acum, căutat atât de iubitorii de istorie și literatură, dar și de cei pe care-i pasionează misterele. Circumstanțele construirii castelului nu sunt nici până azi dezlegate în totalitate.

Se spune că Iulia i-ar fi transmis tatălui ei, de dincolo de moarte, indicaţiile privitoare la realizarea construcţiei (deşi nu avusese în timpul vieţii cunoştinţe în domeniu), dar şi numele celor şapte reîncarnări ale ei: Agnodike (prima femeie din lume cunoscută ca medium), Aspazia (Hipatia soţia lui Pericle), Beatrice (iubita lui Dante), Ioana D’ Arc, Elisabeta Tudor (o prinţesă din dinastia Tudorilor), Charlotte Corday (asasina lui Marat, sufletul revoluţiei franceze) şi Iulia Hasdeu, mama ei și soția lui Hasdeu. Monumentul are un aspect ce utilizează elemente arhitectonice cu trimiteri directe către epocile Evului Mediu. Predomină înfăţişarea de fortăreaţă, de spaţiu închis ezoteric. Intrarea principală este străjuită de două tronuri, mari jilţuri din piatră, aşezate fiecare pe câte şapte lespezi ce simbolizează trecerea sufletului omenesc prin cele şapte etape cunoscute în credinţa populară sub denumirea de vămile văzduhului. Lângă cele două jilţuri de la intrare sunt sculptate săgeţile care indică procesul reversibil al reîncarnării.

Iulia, fetiţa genială

Povestea celor două Iulii din viaţa lui B.P. Hasdeu, soția şi fiica, este unică şi fascinantă. Istoric, folclorist, filolog şi renumit scriitor, provenit dintr-o familie boierească de cărturari din Basarabia, Hasedu se îndrăgostește, în 1865, de o ardeleancă foarte frumoasă, pe nume Iulia Faliciu. A fost prima “Iulie” din viaţa lui. La puţin timp se şi căsătoreşte cu ea. În 1869, la începutul lunii noiembrie, se naşte fiica lor, care va fi botezată, tot Iulia. Fericirea lui Hasdeu era fără margini. Alături de femeia vieţii lui şi de micuţa Iulia se simțea în al nouălea cer. Copila era inteligentă, ca toţi din viţa Hasdeu. Un geniu în miniatură. Încă de la doi ani şi jumătate, Iulia recunoştea literele alfabetului român şi memora poezii. La patru ani înţelegea germana şi povestea, cu multă fantezie, basmele auzite de la străbunica din partea tatălui. Când a împlinit şase ani, Iulia parcursese deja manualele şcolare ale cursului primar. Fetiţa a început să scrie poveşti pentru copii şi versuri, pe teme istorice, chiar înainte de a împlini şapte ani. La opt ani neîmpliniţi, eleva Hasdeu a trecut, cumulate, examenele pentru cele patru clase.

Ar fi devenit prima femeie doctor în litere a Facultăţii din Paris

Iulia a studiat în particular germana, franceza şi engleza, a luat lecţii de pian, canto şi de desen. Personalităţi de seamă ale sfârşitului de veac au prezentat-o ca fiind o tânără extraordinară, cu o imaginaţie vie şi fecundă, cu un suflet frumos şi atât de sincer. Şcoala gimnazială a facut-o la Liceul Sf. Sava din Bucureşti, paralel cu susţinerea examenelor la Conservator. În 1881 Iulia pleacă la studii în Paris, însoţită de mama ei. Este admisă în clasa a treia la Colegiul Sevigne din Paris. În iulie 1886 îşi va lua bacalaureatul în litere la Sorbona. În acelaşi timp, frecventa cursurile la “Ecole des Hautes Etudes”. Fiind tot la Paris tânăra a început să ia lecţii de greacă şi de latină. În anul 1886, ca studentă la Sorbona, Iulia Hasdeu a frecventat şi seminarul de pedagogie. Totodată, era înscrisă şi la licenţa în litere şi filozofie. La 20 de ani ar fi devenit prima femeie doctor în litere a Facultăţii din Paris, dacă nu ar fi fost răpusă de tuberculoză. În toamna lui 1888, cu câteva luni înainte de a împlini 19 ani, Iulia moare, în camera ei. Pentru tatăl ei această lovitură a însemnat o cădere în noapte. Îl zguduie profund sufleteşte şi intră într-o fază de declin.

Spiritul Iuliei a transmis planurile Castelului?

În memoria ei, Hasdeu a construit la Câmpina un castel ciudat, care reprezintă un veritabil templu al viitorului şi un simbol al ecumenismului religios. Se spune că planurile de construcţie ale acestui monument au fost transmise chiar de Iulia, în timpul unei ședințe de spiritism. Aceste preocupări, bizare pentru unii, rămăseseră singurul leac pentru suferința sărmanului tată care numai astfel își mai putea „auzi” fiica.

Hasdeu îşi continuă la Câmpina, dezechilibrat, practicile spiritiste, încercând cu disperare să comunice cu fiica pierdută. Era pesimist şi singuratic, trăind în straniul castel, ca o pasăre de noapte. Credea că spiritul Juliei era cel care îl sugestiona în toate. Cărturarul a scris, la data de 16 octombrie, 1890, pe fila unui manuscris spiritist: „…în fiecare unitate există o trinitate”, fiind convins că spiritul Iuliei i-a „comandat” să ducă în cavoul de la cimitirul Bellu trei busturi: al lui Iisus Hristos, al lui Shakespeare și al lui Victor Hugo, toate formând trinitatea. Tot din arhiva spiritistă putem afla că la 12 aprilie, 1891, medium fiind Th. Speranția, savantul a primit propunerea de a așeza, de-o parte și de alta a scării, undeva la intrarea în cavou, două oglinzi. „Pentru a avea infinitul”, i-ar fi spus Iulia… B. P. Hasdeu face întocmai, apoi îi comandă artistului G. D. Mirea să picteze câte un înger, al cărui chip să se răsfrângă în oglinda cealaltă, producând astfel o impresie deosebită.

În 1902, altă tragedie avea să-l lovească pe Hasdeu: îi moare şi soţia. Rămas acum fără “cele două Iulii”, luminile lui, scriitorul e pe deplin pierdut. Nimic nu-l mai face să-şi continue viaţa sau operele. Îşi cheamă moartea în fiece clipă. În 1907 se stinge şi el din viaţă. Este înmormântat în Bucureşti, între cele doua Iulii, soţia şi fiica. Monumentul funerar al fetei din cimitirul bucureştean „Bellu”, alături de castelul de la Câmpina, sunt unicele temple spiritiste din lume.

Povești bizare la castel

De-a lungul timpului, în acest edificiu au avut loc tot felul de fenomene aparent inexplicabile. Conform legendelor locale, o întâmplare ciudată s-a petrecut în 1936, când trei tineri plecaţi în drumeţie au venit să viziteze castelul. Unul dintre ei, Mircea, un tip foarte glumeţ de fel, a vrut să se distreze punând un basc Hristului şi să se fotografieze cu el, luându-l amical de gât. Tânărul era fiul unui mare industriaş, patron la întreprinderea petrolieră „Astra Română”. După câteva zile, mergând să-şi viziteze tatăl la fabrică, Mircea a tras, din curiozitate, de mânerul unei uşi metalice. Nu știa că nu avea voie să umble acolo. Înăuntru era acid sulfuric pentru spălatul pieselor, acid care s-a revărsat peste el. Doar faţa şi mâna dreaptă i-au rămas neatinse. A murit în chinuri groaznice, mai târziu. Unul dintre prietenii cu care fusese Mircea în excursie, Petre Goţia a primit la câteva zile de la tragica întâmplare o telegramă în care era anunţat că amicul său nu mai e printre cei vii. A crezut că este o glumă, cum mai fac tinerii între ei. Totuși, când s-a dus acasă la Mircea, acesta era gata de înmormântare. După ani de zile l-a visat. Se făcea că Mircea plângea şi se căia amarnic pentru greşelile făcute în timpul vieţii şi pentru că batjocorise imaginea Mântuitorului. El îl ruga pe prietenul lui să-i aprindă o lumânare

În 1957, castelul a fost transformat în cazarmă militară. Pus de superiori, un soldat a încercat să scoată din clădire statueta Hristului. Deşi acesta pare a fi cel mai uşor exponat din muzeu, n-a putut fi clintit. În cele din urmă, a fost lăsat la locul lui, unde se află și astăzi.

Descurajare

de Iulia Hasdeu

„Cu ce naturii i-am greşit

n-am să dezleg

Pedeapsa ei n-am desluşit

Şi n-o-nţeleg.”

Iulia vorbește de dincolo de moarte?

„…În capul cărţii mele se citeşte: Sic cogito <<Aşa cuget eu>>. Acest titlu, care se pare tot ce poate fi mai personal, e bine – nici el nu este al meu, nu vine de la mine, nu s-a zămislit în creierul meu, nu; acest titlu mi-a fost de-a dreptul sugerat spiritualiceşte şi – ceva mai mult: fără nici un amestec al persoanei mele, el mi-a fost sugerat anume cu ajutorul mânei unui alt medium. În şedinţa din 22 martie, eu primii prin Speranţia, scriind automaticeşte în stare cataleptică, o lungă comunicaţiune în care fie-mea vorbeşte, între altele, despre studiile mele asupra Spiritismului: <<Tonul lor trebuie să fie impunător şi convins, un fel de Sic cogito, adecă: cine poate să se convingă, cu atât mai bine pentru el, cine nu – cu atât mai rău. Se înţelege că aceasta nu te scuteşte de datoria de a scrie cu toată claritatea putincioasă…>>; apoi mai la vale adaugă: <<Cât priveşte pe al tău Sic cogito să ştii că el va fi cuvântul final şi, totodată, titlul operei întregi>>. Aşadară, mă întreb încă o dată: sunt eu oare autorul acestei cărţi, după ce nu este al meu nici măcar Sic cogito?”

(Sic cogito, B. P. Hasdeu – Epilog)

Text și Foto: Răzvan Mateescu

Povestile localitatilor din Romania, Reportaje | Comentarii (0)

Se spune adesea că apa, vinul sau laptele, băute direct din cănile de pământ au un gust mult mai bun decât dacă ar fi băute din pahare de sticlă sau căni din metal. 

Este adevărat și, dacă nu ați făcut lucrul acesta până acum, e timpul să încercați, până nu dispar de tot oalele de lut. Pentru că olarii adevărați din România sunt din ce în ce mai puțini, din păcate…Cei bătrâni s-au dus, cei tineri pleacă în străinătate, pentru un trai mai bun. Roata rămâne singură, uitată într-o magazie…

*****

Tradiția olăritului este milenară pe teritoriul țării noaste, iar memoria populară păstrează vie diversitatea obiectelor create din lut: farfuriile, cănile, ulcioarele străchinile, toate nelipsite din gospodăria tăranului, a orășeanului, obiecte care au fost daruri obișnuite pe la nunți, botezuri și pomenile celor răposați.

În satul tradițional, olarul este singurul deținător al informației privind întregul proces de prelucrare a lutului, de scoaterea lui din „lutărie”, până la arderea vasului. Meșterul interacționează în activitatea sa cu trei elemente vitale: pământul, apa și focul, pe care le stăpânește ca un demiurg. (muzeograf Georgeta Roșu – Ceramică tradițională)

Probabil, de aceea, arta ceramică a fost considerată de multe popoare o creație de natură divină. Adam, bărbatul biblic, omul primordial, a fost și el, la început, o bucată de lut. Dumnezeu a luat țărâna de pe jos, a frământat-o, i-a dat forma unui trup ca al LUI și a suflat viață spre el, pentru ca acesta să devină ființă vie.

În legendele românești se spune că olarii ar fi furat meseria de la Dumnezeu, pentru a modela vasele de lut. Fiindcă nu aveau puterea divină de a le însufleți, le-au nemurit arzându-le. În cadrul unui ritual, cel mai cunoscut substitut al omului, atestat din neolitic până azi, este oala de lut.

În imaginarul popular oala și strachina de pământ sunt termenul de comparație pentru trupul și sufletul omului. De aceea, oala are „gură”, „buză”, „gât”, „pântec”, „mănușă” (sau toartă), „mână”, „picior”. Când e bine arsă și nu-i dogită oala „are glas frumos”.

*****

Nunta tradiționala a consacrat două tipuri de vase de pământ: ulciorul și plosca (poate fi și din lemn încrustat).

Devenite și simbol al nunții, ulcioarele sunt prezente în cele mai importante momente ale ceremoniei, în mai toate zonele țării.

La pețire, în Oltenia, viitorul mire își trimite pețitorii și starostele la părinții fetei, să-și încerce norocul. Dacă părinții ei beau din ulcior, este semn că sunt de acord cu pețirea, dar dacă nu sunt înțeleși sau fata nu vrea să se mărite cu cel care le întinde ulciorul, fac ce fac și, fără să vadă nimeni, aduc îndată atâta rachiu pe cât s-a băut până în clipa aceea și îl pun dinaintea starostelui și al oamenilor prezenți.

Ulciorul este prezent mereu la chemarea la nuntă, secvență care se petrece, de obicei, joia, în săptămâna nunții.

Ulciorul este purtat de „fratele ( sau cumnatul) de mână” pentru a face invitații din partea socrului mare și a nașilor. Acesta putea fi recunoscut după plosca sau ulciorul și prosopul pus, fie de-a curmezișul pieptului (Teleorman), fie la gât sau cu capetele atârnând liber (Olt și Dolj).

Un alt fecior ducea ulciorul prin sat, din partea miresei, pentru chemarea rudelor ei și a invitaților socrului mic. Cei care acceptau invitația trebuiau să guste din ulciorul cu rachiu.

În aceste clipe, pețitorii care chemau la nuntă strigau: „Bună ziua gospodari/Să știți că avem nuntă mare cu lăutari/Și vecinul Ion, socru mare/Vă invită, să nu vă fie cu supărare/La dumnealor acasă la masă mare”.

„Fratele de mână” ducea în dar socrului mic, a doua zi după nuntă, un ulcior plin cu rachiu și o salbă.

*****  

Ulciorul de nuntă nu era folosit numai pentru a invita nuntașii, ci și pentru a alege nașii. Ca paharul cu vin în ritualul pețitului, când primirea sau refuzarea lui însemna acceptarea sau nu a căsătoriei, ulciorului cu rachiu sau vin capătă valențele unui limbaj codificat de comunicare, primirea ori refuzarea lui însemnând acceptarea sau nu a calității de naș.

La Oboga și Româna, atât mirele cât și mireasa făceau invitații la nuntă. Mirele era însoțit de doi „mânji”, aleși dintre prietenii necăsătoriți, iar mireasa era însoțită de două fete fecioare, „iepele”. După nuntă, când fata pleca la bărbat acasă, ulcioarele (numite și ibrice) erau umplute cu rachiu sau vin roșu, din care erau beau toți nuntașii. Aceasta simboliza cinstea miresei.

Sursa: Muzeograf Georgeta Roșu – Ceramică tradițională din România în colecțiile Muzeului Național al Țăranului Român-SC ALCOR EDIMPEX SRL)

Lumina Credinței, Oameni | Comentarii (0)

De-a lungul vremii, localitatea Oboga, județul Olt, a reprezentat unul dintre principalele centre de ceramică din România, recunoscut în toată lumea. Oboga era renumită pentru oalele și ulcioarele făcute manual de meșterii populari, epoca de maximă dezvoltare a centrului fiind la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

Azi, în Oboga, doar câțiva meșteri duc tradiția olăritului mai departe. Mulți dintre cei bătrâni au murit, alții, mai tineri, au luat drumul greu al străinătății, iar unii, pur și simplu n-au mai vrut să urmeze această cale, mutându-se în orașele din apropiere.

Familia Ciungulescu face, de când se știe, obiecte din lut, ceramică smălțuită, dar și nesmălțuită, taiere (farfurii întinse) străchini, căni de apă, de vin, tămâielnițe, castroane, borcane pentru păstrarea alimentelor, ploști, servicii de țuică, ceai și cafea, fluierici, ulcioare de nuntă cu reprezentări zoomorfe, vase antropomorfe asemănătoare cu cele preistorice. Lucrările familiei Ciungulescu sunt apreciate în toată țara și în străinătate.

 Continuare… »

Reportaje | Comentarii (0)

De Ziua Internațională a Copiilor, părinții și copiii sunt invitați să sărbătorească prin joacă, în cadrul evenimentului special „Joacă-te ca altădată”.

Între orele 11:00 și 13:30, bunicii, părinții și copiii sunt așteptați la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, pe pajiștea verde de lângă Biserica Răpciuni, să joace frumoasele jocuri ale copilăriei de ieri: Șotronul, Țară, țară vrem ostași, Rațele și vânătorii, Elasticul, Coarda sau Alunelul, să participe la ateliere de creație, concursuri, tombolă și să se bucure de frumusețea copilăriei.

Copiii mai sunt invitați să-și pună la încercare imaginația și creativitatea și să confecționeze moriști, avioane și vaporașe din hârtie, în cadrul atelierelor care se vor desfășura în cadrul evenimentului. Cei mai iscusiți maeștri de moriști și avioane vor fi premiați cu mai multe cadouri-surpriză.

Evenimentul și-a propus să readucă în prim plan frumusețea jocurilor copilăriei de altădată, jocuri care au început să se piardă. Astăzi, rareori mai vedem copii alergând prin curte sau jucându-se cu alți copii De-a prinselea, De-a v-ați ascunselea sau sărind elasticul. Jocurile copiilor de astăzi sunt pe tabletă, telefon sau console.

„Sub sloganul „Joacă-te ca altădată”, Secom® invită părinții să-și reamintească jocurile de ieri și să le transmită copiilor lor. Aceste jocuri contribuie la dezvoltarea fizică a copiilor, la dezvoltarea emoțională, ajutându-i să-și dezvolte abilitățile de comunicare, creativitatea și lucru în echipă,” spune Lucia Costea, managing partner Secom®.

Evenimentele Artizanescului | Comentarii (0)